5 minute

Andreea Ivan este unul dintre miile de tineri cu dizabilități fizice din România pentru care școala înseamnă o etapă parcursă cu mult curaj, muncă enormă și o luptă dusă în singurătate  pentru drepturi pe care Constituția le garantează, adesea, numai în plan teoretic.

 Andreea este o tânară femeie în vârstă de 28 de ani pe care am cunoscut-o prin intermediul blogului personal  andreea-ivan.ro. Căutând pe internet jurnale ale persoanelor cu dizabilități din România, în dorința mea de a le cunoaște și mai bine si de a-mă convinge că dizabilitatea fizică nu are întotdeauna legătură cu cea intelectuală, am dat peste însemnările Andreei, cea care se descrie ca fiind o persoană care se regăseste  în personajul Santiago, din Alchimistul, cartea lui Paulo Coelho: „Povestea lui Santiago este un etern îndemn de a ne urma visele și de a ne asculta inima și sper ca și visul meu de a nu mai depinde de un simplu căruț și de cei din jurul meu să devină realitate într-o bună zi, așa cum a reușit acest personaj să-și îndeplinească visul.”

Unul dintre visele Andreei a fost și acela de a termina școala, începută și abandonată în urmă cu douazeci de ani. Inițial, am invitat-o să ne întâlnim și să îmi povestească despre anii de școală, despre motivele pentru care a întrerupt studiile și ce a determinat-o să se reînscrie la scoală din nou. Mi-a raspuns greu, scuzându-se ca mai are câteva examene de dat și că îmi va povesti pe larg, în scris- datorită deficiențelor de vorbire pe care boala i le impune- atunci când „va scapa”. Știam ca voi citi o poveste a unui om care a reușit. Insa nu ma asteptam să o citesc cu un nod în gât și pumnii strânși.

 

Eu sunt Andreea. Am douăzeci și opt de ani și sunt în clasa a zecea la Liceul Tehnologic Dimitrie Gusti din București. În perioada 2010-2014, am terminat școala generală. Sufăr de tetrapareză spastică din naștere. Din cauza acestei boli nu pot să merg în picioare absolut deloc. Mâna dreaptă nu o pot folosi niciodată, pentru că e foarte spastică. Însă mâna stângă e ceva mai bună, o folosesc în proporție de aproximativ 80-90 % . Cu mâna stângă pot mânca măncăruri solide. De scris scriu încet de mână, însă pe calculator scriu mult mai repede. Îmi este afectată și vorbirea, pronunț foarte greu. Atunci când comunic cu persoane din jurul meu sunt nevoită să le scriu ce doresc să le spun, fiindcă altfel nu m-ar înțelege.

Când mama a vrut să mă înscrie la scoală, a fost refuzată, pe motiv că nu au profesori care să vină acasă. Așa că mi-a cumpărat un Abecedar și am învățat singură să citesc și să scriu.

Din aceste motive, dar și din lipsa de implicare a celor în drept, nu am reușit să fac școala la vârsta  la care merg toți copiii, ci mai târziu. Când aveam șase ani, cei de la Comisia de evaluare m-au considerat aptă intelectual pentru învățământ normal și cu drept de profesori la domiciliu. Din pacate, atunci când mama a vrut să mă înscrie la școală, a fost refuzată, pe motiv că nu au învățători și profesori care să vină acasă. Mama nu a avut curaj să mă ducă zilnic și să mă lase acolo. Așa că a renunțat… Chiar dacă eram mică,  realizam ce se petrece în jurul meu, iar atunci am simțit prima dată  mult mai apăsător că boala mea mă împiedica să fiu  ca ceilalți copii. Știam că toți copiii se duc la grădinițe, apoi la școală. Iar asta nu mi se va întâmpla și mie. Mama mea a fost dezamăgită la început, dar pe parcurs s-a obișnuit cu ideea…

Faptul că nu puteam face școală nu m-a împiedicat să învăț să citesc și să scriu. Am fost o fire curioasă de mică. Așa că mi-a cumpărat mama mea un Abecedar și am învățat singură să citesc și să scriu. Apoi am început să-mi petrec ore întregi citind, adoram să citesc povesti de copii! Când am mai crescut au început să îmi placă romanele de dragoste și polițiste.

M-am reînscris la școală la douăzeci și trei de ani, ajutată  fiind de o fundație.  Până atunci, când le spuneam oamenilor că nu am mers la școală mă simțeam egală cu zero în fața lor

Abia la douazeci si trei de ani, in anul 2010, ajutată fiind de o fundație, am reușit să mă înscriu la școală. Știind deja să citesc și să scriu, am făcut clasele IV-VIII la fercvență redusă. Asta însemnând că mi se trimiteau acasa, prin mama, doar lucrările de control. După ce le rezolvam, le ducea mama la școală și le preda. Din păcate nu am avut contact cu colegii din generală, în schimb m-am văzut cu directoarea, învățătoarea și diriginta clasei a V-a care au fost foarte drăguțe și au înțeles situația mea. Mi-am dorit foarte mult să profit de această sanșă  de a face școală, pentru că  din punct intelectual sunt capabilă să învăț. În plus, nu era tocmai plăcut atunci când eram întrebată dacă am făcut școală. După ce că aveam această dizabilitate, atunci când le spuneam oamenilor ca nu am mers la școală mă simțeam egală cu zero în fața lor.

„Deși există rampă în exteriorul liceului, în interior nu e adaptat la nevoile unei persoane cu dizabilități: unele ore se țin sus la etaj unde nu am cum să urc în scaun cu rotile  pe scări… mi-ar trebui priză  lângă bancă”

În generală, cât și acum la liceu, tot singură învăț, cu ajutorul internetului.  Fiind la liceu tot cu fercvență redusă,  mă duc doar la examene și mă ajută mama mea. Din păcate, încă îmi  scrie ea de mână în clasă ce îi dictez eu, pentru că deși există rampă în exteriorul liceului, în interior nu e adaptat la nevoile unei persoane cu dizabilități.  Deoarece fiecare materie e în clasă diferită , ba unele ore se țin sus la etaj unde nu am cum să urc în scaun cu rotile  pe scări. Ca să mă duc cu laptop să pot scrie, mi-ar trebui priză  lângă bancă în fiecare clasa unde se țin examenele….  Se observă că încă sistemul mai are de lucrat la acest capitol.

Din pacate, la sfârșitul clasei a opta am fost dezamăgita, deoarece nu am putut da examenul de capacitate. Dirigintele a convins-o pe mama că e mai bine să nu-l dau, pentru că oricum voi intra la unul dintre liceele unde vor rămâne locuri libere…. Ca să pot da acel examen ar fi trebuit să am în clasă laptop  adaptat sau să vină la domiciliu profesorii și să dau acel examen sub privirile lor. Ceea ce cred că i s-a părut prea complicat….

In școală am avut parte și de o reacție mai urâtă din partea unei profesoare când a aflat că mi-a scris mama în clasă la un examen, deși acea profesoară m-a văzut cum sunt… Dar asta cred s-a întâmplat și din lipsă de comunicare dintre diriginți și profesori. Atunci mă văzuse prima oară acea profesoară și probabil că nu a fost anunțată că are un caz special ca mine în clasa ei…

De când am reluat studiile mă simt mai la „înălțimea” ceilorlalți din acest punct de vedere.

Momentan, pe lângă  studii, am un blog, andreeaivan.ro, unde scriu articole despre diverse firme, iar pentru aceste articole sunt plătită.  Sunt foarte fericită fiindcă am găsit această cale de a munci și din care pot câștiga proprii bani.

Am intrebat-o pe Andreea ce ar schimba daca ar avea o baghetă magica. Iată răspunsul său:

Aș schimba oamenii, ceea ce știu că este greu. I-aș învăța să facă diferența dintre o dizabilitate intelectuală și una fizică.  Aș pune în funcțiile de conducere din Minister oameni care să caute și să găsească soluții pentru persoanele cu dizabilități fizice, asa incat acestea să aibă parte de educație fără niciun fel de impediment.

 

Pe Andreea Ivan o puteți găsi și pe blogul personal: andreea-ivan.ro

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Supereroi Printre Noi
Suntem o un grup de oameni care, într-un fel sau altul, avem ceva în comun: o persoană cu nevoi speciale. Am ales să spunem aici poveştile lor, poveştile supereroilor care trăiesc printre noi. Pentru că de la ei am învăţat cea mai importantă lecţie de viaţă: fiecare zi dusă la bun sfârşit este o victorie!