“Eu, femeie cu dizabilități, aleg să fiu fericită.”

Atinge pictograma cu difuzor pentru a asculta textul.

Aceasta este varianta text simplificat, pentru persoanele cu dizabilități intelectuale. Citește aici varianta originală.

Jumătate dintre oamenii cu dizabilități din Romania sunt femei. Adică aproape cinci sute de mii. Multe dintre femeile cu dizabilități nu se pot machia singure, pentru că nu își pot mișca mâinile prea bine. Lor le este greu să țină în mână fardurile și periile pentru machiaj.

Povestea de mai jos este scrisă de o femeie cu dizabilități căreia îi place să se machieze. Numele său este Andreea Ivan. Ea se deplasează într-un scaun rulant. Andreea nu poate face unele lucruri, precum:

• Să meargă în picioare
• Să folosească mâna dreaptă
• Să scrie repede
• Să vorbească bine

Andreea are o boală care se numește tetrapareză spastică. Așa s-a născut.

Iată povestea scrisă de Andreea:

Îmi place să fiu frumoasă și să mă machiez. Fac asta de când eram adolescentă. Mă dau cu fond de ten și îmi machiez sprâncenele. Aleg farduri de ochi care se potrivesc cu ochii mei verzi. Mă dau cu rimel, cu un fard de obraji care nu se vede prea tare și cu ruj sau luciu de buze. La sfârșit, fixez machiajul cu o pudră.

Eu mă machiez cu mâna stângă. Nu pot să îmi folosesc mâna dreaptă. Capacele le desfac cu gura. Îmi ia mult timp să mă machiez, trei sau patru ore, pentru că trebuie să fiu foarte atentă. Uneori, mai greșesc machiajul. Atunci trebuie să șterg și să mai fac o dată.

Pentru mine este mai ușor să mă machiez decât să mă demachiez, adică să șterg acolo unde am greșit.
Când sunt gata și cred că machiajul e bine, îmi place să mă uit la mine, în oglinda. Atunci când ies afară machiată mă simt bine, mă simt frumoasă și am încredere în mine.

Eu, femeie cu dizabilități, aleg să fiu fericită și nu să mulțumesc o lume imperfectă !

Când eram mai mică și am început să mă machiez, mama nu mi-a dat voie. Mamei îi era teamă că va râde lumea de mine, pentru că eu sunt într-un scaun rulant și sunt machiată.

Uneori, mama îmi spunea vorbe nu tocmai plăcute. Ea credea că lumea o să râdă de mine sau că vor spune despre ea că nu este o mama bună, pentru că îmi dă voie să mă machiez. Dar eu nu am renunțat, pentru că sunt femeie ca oricare femeie, chiar dacă am o dizabilitate fizică. Știam că nu făceam nimic rău dacă mă machiam.

Uneori , părinții cred despre copiii lor cu dizabilități că sunt diferiți de ceilalți oameni. Părinților le este frică să nu râdă lumea de copiii lor, așa că au grijă de ei prea mult. La noi în țară mulți oameni râd de persoanele cu dizabilități. Dar și cei cu dizabilități au voie să facă tot ceea ce fac ceilalți oameni, care nu au dizabilități.

Eu sunt o persoană cu dizabilități. Cred că lumea nu mă cunoaște, nu știe ce gândesc și ce simt. Niciun om nu e perfect, fără defecte. Oamenii care râd de persoanele cu dizabilități care fac lucruri obișnuite sunt niște oameni fără educație. Nu ar trebui să ne pese de cei care râd de noi.

Eu, femeie cu dizabilități, aleg să fiu fericită. Nu vreau să fac ceva ce place unei lumi imperfecte.

Click aici că să citești textul Andreei despre cum s-a reîntors la scoală la douăzeci și trei de ani.