“Eu, femeie cu dizabilități, aleg să fiu fericită.”

 

Atinge pictograma cu difuzor pentru a asculta textul.

 

În România, femeile reprezintă 53,14% din totalul persoanelor cu dizabilităţi – adică 453.500 persoane. În majoritatea acestor cazuri, diagnosticul asociază motricitate fină deficitară, lucru ce face aproape imposibil pentru ele să își aplice machiajul cu accesoriile obișnuite, pe care le mânuiesc cu mare greutate (pensule, mascara, eye liner, etc).

 Pe Andreea Ivan o cunoașteti deja, este o colaboratoare mai veche a asociației noastre. Al său este unul dintre primele texte pe care le-am publicat, în 2015, „Înapoi la școală la douăzeci și trei de ani.”

Astăzi avem bucuria de a publica un alt text al Andreei, pe o temă încărcată de multe tabuuri: frumusețe și dizabilitate. Andreea are  tetrapareză spastică din naștere. Din cauza acestei boli, nu pot să merg în picioare absolut deloc. Mâna dreaptă nu o pot folosi niciodată, pentru că e foarte spastică. Însă mâna stângă e ceva mai bună (…). Cu mâna stângă pot mânca măncăruri solide. De scris scriu încet de mână, însă pe calculator scriu mult mai repede. Îmi este afectată și vorbirea, pronunț foarte greu. Atunci când comunic cu persoane din jurul meu sunt nevoită să le scriu ce doresc să le spun, fiindcă altfel nu m-ar înțelege, explica Andreea în 2015.

Ca oricărei femei, îmi place să fiu frumoasă, să mă machiez, în special. Încă  din adolescență am făcut o pasiune pentru machiaj. A început să-mi placă să mă dau cu fond de ten, să-mi conturez sprâncenele. Ador culoarea de verde a ochilor mei. Pentru a-i scoate în evidență aleg culori potrivite de farduri,  rimelul negru nu lipsește. Îmi  dau puțină culoare în obraji cu un fard discret și un  ruj sau luciu pe buze. Îmi fixez machiajul cu o pudră și sunt gata.

Toate aceste  lucruri le fac cu ajutorul mâinii stângi care mă ajută parțial. Capacele anumitor produse le desfac și cu ajutorul gurii, în locul mâinii drepte. Ca să mă machiez îmi ia trei – patru ore, pentru că e nevoie de o concentrare mai mare la anumite porțiuni care necesită precizie. Îmi mai scapă  mâna, șterg în acel loc unde mi-a scăpat și refac. O să pară ciudat ce zic, dar mi-e mai drag  să mă machiez decât să mă demachiez, care e un pas mult mai ușor.

Când sunt gata și consider că machiajul e bine, îmi place ceea ce văd în oglindă și când ies în lume mă simt bine în pielea mea. Mă simt frumoasă, iar acest lucru îmi dă mai multă încredere în mine.

Eu, femeie cu dizabilități, aleg să fiu fericită și nu să mulțumesc o lume imperfectă!

Din păcate, atunci când am început să mă machiez, am început să mă  confrunt cu teama mamei de a nu râde lumea de ea, că fiica sa, în scaun cu rotile, se machiază. Ca să renunț, îmi adresa fel de fel de comentarii, nu tocmai plăcute. Ca de exemplu: “Ești  în scaun cu rotile și te boiești atât de parcă ai fi vreun fotomodel” sau “O să zică lumea ia uite ce mamă are asta. E în scaun cu rotile și e machiată” și multe astfel de comentarii… Dar nu am renunțat, fiindcă eram femeie ca oricare alta, doar cu o dizabilitate fizică și  știam că nu făceam nimic rău.

Se întâmplă asta și din cauza că părinții își consideră proprii copii cu dizabilități diferiți de ceilalți. Și le e teamă de reacția vecinilor, prietenilor  și etc. Așa că preferă să nu-i  lase pe copii să iasă din carapace. E de vină mentalitatea și educația din această țară. Nu au fost învățați că persoanele cu dizabilități au aceleași drepturi.

 Eu, ca persoană cu dizabilități, consider că lumea nu mă cunoaște. Nu știe ce e în interiorul meu, ce gândesc și ce simt. Plus de asta, niciun om nu e perfect, nu există om care să nu aibă defecte, nu există sfinți. Cei care îndrăznesc totuși să râdă și să judece o persoană cu dizabilități care face lucruri pe care le face orice om sănătos, înseamnă că educația le lipsește cu desăvârșire. Prin urmare, n-ar trebui să ne pese de ei.

Eu, femeie cu dizabilități, aleg să fiu fericită și nu să mulțumesc o lume imperfectă!