Proiectul Teen Action for Inclusion și-a propus să creeze contexte de împrietenire între adolescenții cu diferite dizabilități și adolescenții tipici. Pentru că, din nefericire, lumile lor se intersectează din ce în ce mai puțin, mai ales pe măsură ce este depășită perioada copilăriei mici. Așa că, împreună cu asociația Cu Alte Cuvinte, am pus la cale Teen Action for Inclusion pentru a-i aduce împreună.
Proiectul a debutat printr-un anunț public de recrutare a tinerilor, publicat în social media. S-au înscris 21 detineri între 14 -18 ani cu autism, paralizie cerebrală, deficiență de auz, dizabilitate intelectuală și tineri “tipici”, elevi la mai multe licee bucureștene și din Ploiești. Singurul criteriu: să dea o șansă la a se cunoaște mai bine, cu inimă deschisă.
Proiectul este finanțat de Raiffeisen Comunități. Parteneri: Clubul Interact CNMV și Joyplace
Prin proiect, ne-am angajat să facilităm minim cinci întâlniri în spații publice între tinerii participanți, cu obligația ca, după fiecare astfel de ieșire în oraș, ei să ne povestească despre cum s-au simțit; dacă s-au lovit de discriminare, de lipsa accesibilității, dacă au descoperit cea nou unii despre ceilalți, etc.
De asemenea, adolescenții au colaborat cu echipa proiectului pentru a crea unui joc de educație socială și civică, pe care îl puteți descărca gratuit, de AICI.
O pereche de carduri din jocul de educație civică rezultat în cadrul proiectului Teen Action For Inclusion. Jocul a ajuns deja la 40 de școli din țară și este disponibil și online (print-at-home) pe site-ul asociației Cu Alte Cuvinte.
Una dintre aceste întâlniri de debriefing ni s-a părut cu adevărat minunată. Întâlnirea a avut loc după o ieșire la film, proiecția filmului Avatar 2, proiecție adaptata persoanelor cu nevoi speciale, în cadrul proiectului Filmele Olgăi. La întâlnirea online din 6 ianuarie 2023, au participat Eva Constantin (16 ani, fără dizabilități, sora geamănă a lui David, adolescent cu sindrom Down, sportiv) și perechea sa din proiect, Andrei Antonescu (18 ani, având parapareză spastică), alături de Ana Anghelescu (18 ani, fără dizabilități) si perechea ei din proiect, Olga Mateescu (14 ani, având dizabilitate intelectuală, non-vebală). Alături de ei s-au aflat Cristina Pîrvu (Cu Alte Cuvinte) și Ruxandra Mateescu (Supereroi printre noi).
Discuția a luat amploare, iar adolescenții au povestit despre experiențele lor neplăcute, îmbibate în prejudecăți despre dizabilitate, dar și despre acceptare. Vă lăsăm să citiți pe îndelete ceea ce pentru noi a fost o adevărată lecție de incluziune, normalitate și civism.
****
Eva: Față de un film “normal”, mi s-a părut ca simt altfel de aer în sală. Vedeam copii mici cu părinți și părinții le explicau: „Uite, se întâmplă așa… mai ții minte, că mai devreme a sărit de pe piatră și apoi a căzut și acum uite unde e…” Adică le explicau copiilor, și copiii înțelegeau ca să poată să urmărească mai departe. Pentru că erau unele secvențe mai greu de înțeles. Și am observat reacții, reacțiile reale ale copiilor cu dizabilități și mi s-a părut foarte frumos, pentru că la un film normal nu observi astfel de reacții… Sau poate doar nu le auzi. Dar mi s-a părut că e un aer în care toată lumea se înțelegea cu toată lumea. Faptul că a fost sonorul dat mai încet și lumina aprinsă… Mi se pare că la chestiile astea te poți adapta, dacă vrei. Pentru ei.
Andrei: Întâlnirea a fost mișto, mi-am dat seama că n-am venit acolo să vedem filme… Am venit acolo ca să ne cunoaștem, ca să ne împrietenim, filmul a fost doar un pretext. Mă bucur, n-am să mint, dar până la urmă, ăla a fost scopul întâlnirii și pentru ce a fost, adică să ieșim în lume, să acceptăm în primul rând, să fim văzuți unii lângă alții, și asta a fost o barieră pe care a trebuit să o depășim. A fost foarte fain, natural.
Mă ajută mult prietenia cu Eva. Unu la mână, pentru că are același gen de umor și de ceva timp am în cap să mă apuc de stand-up și pot să-mi încerc materialul liniștit cu Eva, să văd ce merge, ce nu merge, ce să modific.
Ruxandra: Andrei, ai spus la început că scopul era „să ne facem văzuți”. La ce te-ai referit? Bănuiesc că tu mergi în mod frecvent la filme…
Andrei: Netflix este prietenul meu din punctul ăsta de vedere. Nu prea ies la cinema și nu prea mă simt comod de obicei în lume. Nu reușesc să mă integrez printre alții și nu mă simt comod cu oricare … și-mi dau seama că parcă suntem toți uniți [în cadrul acestui proiect], așa toți cu nebuniile noastre și transformăm asta în normal și e ok. Fiindcă așa, să cutreier acolo singur, nu. Sincer, așteptam să apară online dar mi-a făcut plăcere să vin cu voi, pentru că m-am simțit mai safe pur și simplu. În colectiv, adică.
Ruxandra: Atunci o să te întreb altceva și accept să-mi spui că am sărit calul și că nu răspunzi. Ți s-a întâmplat să fii considerat și cu dizabilitate intelectuală din cauza dizabilității fizice?
Andrei: Da. Și, sincer să fiu, știu că e cam ciudat, dar îmi place la nebunie când se întâmplă asta. Pentru că atunci când vorbesc, [ceilalți] nu mă cred normal, ci un afurisit de geniu, pentru că n-au pus ei standardele cum trebuie. Îmi place la nebunie să văd cum își schimbă fața în secunda a doua.
Eva: În momentul în care toată lumea îl crede inferior și el începe să vorbească, toți or să tacă. Și-or să-l asculte.
Ruxandra: Mulțumesc, Andrei! Pentru mine este șocant să îmi spună un tânăr care are doar o dizabilitate fizică, inclusiv de vorbire, medie, minoră, să-mi spună că a preferat să meargă într-un grup de persoane cu diferite dizabilități și că acolo s-a simțit în siguranță.
Andrei: Nu e chiar minoră… este și de mers, și de vorbire. Cu bacul, trebuie să mă documentez mai mult, m-am documentat un pic și despre trecutul meu. Cum sunt acum nici nu se compară cu ce am fost când m-am născut. Sub nicio formă. Îl știți pe Tedy Necula? Avea 25 de ani și era în scaun cu rotile încă, acum e pe trei picioare. Da, am avut noroc. Dar pe de altă parte, îmi dau seama că nu vreau să fiu normal. Este adevărat, dizabilitatea este mai mult o carapace psihică pe care o folosesc drept acoperire uneori ca să nu mă pierd în mulțime. Am ales să facă parte din identitatea mea.
Eva: Cred că majoritatea tinerilor s-au simțit mai bine la filmul ăsta, pentru că greșeala nu e la ei, greșeala e la societate. Consider că dizabilitatea și problemele prin care trec ei zi de zi nu sunt niște lucruri pe care ar trebui să le știe doar anumiți oameni. Cum sunt chestiile legate de pasiuni sau chestiile prin care treci zi de zi. Consider că astea sunt lucruri pe care ar trebui să le știe toată lumea. Că acești copii există și că oamenii ăștia există și că nu trebuie să trecem pe partea cealaltă de stradă când îi vedem și că nu o să ne facă nimic. Pentru că de asta există tineri care devin furioși sau își pierd răbdarea atunci când lumea se uită la ei pe stradă, pentru că o simt ca pe o apăsare. Dacă știm că ei există și ne învățăm copiii și îi educăm că sunt oameni la fel ca noi și că nu au nimic mai puțin sau mai mult, atunci nici ei n-o să se mai simtă constrânși de faptul că trec așa prin viață. Sau poate nu atât de constrânși. Cumva, există acolo copii care trec singuri prin asta sau care nu știu să vorbească despre asta pentru că nu știu să-și formeze singuri cuvintele, dar ei simt chestiile astea, că sunt diferiți și că nu sunt normali. Și nu e corect. Nu-i corect față de ei.
Andrei: Ce se întâmplă este că mă închid în mine și analizez, ca să rezolv cât mai safe. Este o metaforă foarte exagerată, dar este cea mai la îndemână. Ați ascultat albumul The Wall, de la Pink Floyd? Cam aceeași idee. … mă îndepărtez de societate.
Ruxandra: Așadar tu folosești dizabilitatea ca pe o carapace în care te ascunzi de interacțiunile sociale și care te plasează într-o zonă de siguranță din care îi poți analiza și înțelege mai bine pe ceilalți?
Andrei: Da, îmi oferă o altă perspectivă. Perspectiva de a fi mai intim, pentru că în momentul în care omul este în pericol, omul nu mai gândește rațional, ci impulsiv.
Ruxandra: Tu bați prejudecățile celorlalți cu propriile lor prejudecăți.
Andrei: Le manipulez, le folosesc în folosul meu, cam asta e șmecheria.
Ruxandra: Înainte de a-l cunoaște pe Andrei, credeați că o persoană care se mișcă sau care vorbește ca Andrei, are și o afectare intelectuală sau nu?
Eva: Da, credeam că au și partea intelectuală afectată, dar nu din cauza diagnosticului, ci, repet din cauza societății. Pentru că, la școală sau pe oriunde erau dispuși să arate ce pot ei, erau opriți, erau stopați și erau cumva înfășați că un bebeluș așa mic nu face, că tu nu poți. Copil fiind, mică, mă gândeam de ce învățătoarea mea de la școală nu-l lasă pe David să scrie pe caiet. [David este fratele geamăn al Evei, având sindrom Down]. Noi scriam numere, litere, bastonașe, liniuțe, ce se făcea la clasa 0, și pe David nu-l lăsa să facă, îl punea să stea. Și m-am gândit foarte mult timp de ce. Eu m-am gândit că el nu are voie și cumva am fost învățată că nu trebuie să accept că alți oameni consideră că David e mai jos și că David nu poate pentru că, tot așa, barierele erau undeva foarte sus pentru el și erau aceleași bariere la care noi, ceilalți, ne uitam de jos, dar pentru el, ele erau foarte sus, așa puneau profesorii în capul lor.
Am fost întrebată în clasa a șaptea, cu David de față, de profesoara de chimie, era primul an în care făceam chimie, de ce nu răspunde când e strigat la catalog. Intrase pentru prima oară în sală și strigase prezența ca să ne cunoască. El era înaintea mea la catalog și l-a strigat și, de emoție, nu a răspuns. M-am ridicat în picioare și am zis: „Sunt sora lui David, dar are emoții și nu răspunde. Uitați-l acolo, e în prima bancă.” Și s-a dus aproape de el, s-a uitat la el, și pe urmă s-a uitat la mine și mi-a zis: „E agresiv?” și i-am zis „Da, doamnă, mușcă.” N-am suportat ca profesorii să-l trateze în felul ăsta, mai ales de față cu el, dar în general, și mie mi se pare o problemă foarte mare că unii oameni sunt dispuși să vorbească așa despre niște persoane pe care, până la urmă, nu le cunosc și nu știu care le e potențialul.
Profesorul de muzică, într-a opta, m-a întrebat pe mine de ce nu știe David ce tren trebuie să ia ca să ajungă în Constanța. Și eu i-am zis: „Domnule profesor, astea sunt informații care în vremurile noastre nu mai contează, pentru că se pot lua din două click-uri de pe internet.” Și profesorul, cu David în sală și cu toți copiii de față, a răspuns: „Dacă îl tratezi ca pe un handicapat, un handicapat o să fie.” Și toată lumea a făcut liniște, pentru că nu a putut să îi răspundă înapoi. Și eu nu am știut ce să fac.
Andrei: David are profesor de sprijin?
Eva: A avut în clasele mici. Și apoi a devenit mama profesorul lui de sprijin.
Andrei: Eu am avut profesor de sprijin. Profesorul de sprijin este literalmente avocatul elevului cu CES. Poate să se ducă peste director, are acte, are tot.
Eva: Cumva, David a fost ferit de copiii răi sau de bullying și nu prin prisma faptului că eram eu la școală, ci pentru că l-au integrat și l-au iubit, așa cum era el și l-au lăsat să vorbească, l-au lăsat să facă când voia să facă și se jucau cu el și cumva neîmpinși de mine de la spate. Dar cumva, ghinionul lui a fost de profesori. Întotdeauna. Copiii au știut să-l iubească.
Andrei: Și eu am avut exact la fel. S-a întâmplat o fază asemănătoare la mine, în clasa a 7-a, cu o profesoară de fizică. Mai întâi a venit mama, le-a spus care e baiul, iar ea a spus că nu știu să mă ocup cu „ăștia”. Orice făceam, îmi dădea numai 7 – am prea puține pagini, scris de mână. La final, a făcut plângere la doamna director și a dat-o afară.
Ana: Eu am o vecină care are cam aceeași problemă cu Andrei, am cunoscut-o când eram mică și nu am avut timp să-mi creez preconcepție. Din exterior, gândindu-mă cred totuși că sunt de acord cu Eva. Nu aș fi crezut eu că au ei dizabilitate intelectuală, ci că doar nu li se dau suficiente șanse încât să nu ajungă la o întârziere intelectuală. De exemplu, nu dau vina pe școala mea, nu dau vina pe nimeni în momentul ăsta, însă eu am văzut un copil cu dizabilități, sindromul Down anume, tot așa, vecin cu mine, foarte târziu la mine în școală. Eu până prin clasa a VI-a / a VIII-a n-am văzut vreun copil cu dizabilitate la mine în școală. Băiețelul [cu sindrom Down] a intrat normal, adică în clasa 0, a intrat cu ceilalți copii, culmea, la una dintre cele mai dure învățătoare din școala noastră. Avea mereu pe cineva cu el, mai întâi mama, apoi o mătușa, nu știu exact situația. Nu am avut timp să mă gândesc la asta, dar e cel mai plauzibil ce a zis Eva, faptul că nu se acordă șanse.
Eva: Societatea le taie aripile.
Cristina: Nu a fost nicio excepție printre profesorii lui David? Profesori care să înțeleagă, să empatizeze, să susțină?
Eva: Au fost profesori care nici nu-i adresau cuvinte urâte, nici nu-l băteau pe spate. Profesoara de religie îl iubea mai mult pe David, vorbea cu el și îl asculta, dar în rest erau profesori care îl tratau ca pe orice alt elev. Dar să empatizeze cu el, să-l lase să vorbească și să-l asculte, nu. Au fost doar cazuri din astea extreme, de care recunosc că mi-a fost frică. Pentru că, repet, să spui așa ceva și să spui cu răutate… mă gândesc cât de trist trebuie să fii ca om sau câte supărări trebuie să ai ca să ajungi să te răzbuni pe un copil care n-a greșit cu nimic în fața ta. Mama, de când l-a băgat pe David într-a cincea și a auzit sau i-am povestit ce le poate pielea profesorilor, a așteptat în fiecare seară, cu sufletul la gură, ca David să vină la ea și să o întrebe ce e aia „Sindrom Down”. Și n-a fost plăcut. Și n-a fost ușor să trecem prin diferențele astea… Am intrat la licee separate și se gândea dacă să-l scoată din învățământ sau să-l lase să continue, pentru că îi era frică că o să se repete coșmarul profesorilor sau, și mai rău, o să înceapă și elevii să facă diferențe și să își bată joc.
Ana: Dar David este atât de ușor de iubit.
Andrei: Dacă încercați.
Ana: Dar nici nu trebuie să încerci… pur și simplu. Când eram la concert [Nu Stau Acasă #2, concert incluziv organizat de Supereroi printre noi și Help Me Be a Rockstar în club Expirat], prima dată am văzut-o pe Eva și am vrut să le fac poză, că Eva e mai înaltă, e normal să o vezi întâi, și după l-am văzut pe David și erau așa de drăguți împreună. Și este mereu atât de calm, calculat, și răspunde așa cu respect.
Eva: În clasa a IX-a, acum când am intrat, a venit profesoara de franceză la o oră și a dezbătut un subiect. Eu făcusem germană până atunci, așa că a vorbit cu mine în română. Am vorbit despre cum ne alegem prietenii. A adus la un moment dat vorba de copii care au dizabilități, dar nu le-a spus în forma asta copii cu dizabilități. Ea a spus „Cum să vă faceți așa prieteni, copii cu dizabilități, că dacă vreți să vorbiți despre ceva cu ei, ei n-o să înțeleagă. Dacă vreți să vorbiți despre un calculator sau o pasiune comună.” Și eu i-am spus: „Doamnă, dacă nu înțeleg, putem să-i învățăm. Pot să înțeleagă!” Și a spus că „Nu mi se pare normal, că cei ce se aseamănă se adună, nu puteți să fiți prieteni cu ei dacă ei nu sunt normali.” Și pe mine m-a călcat pe coadă faza aia și am ieșit din clasă plângând, la ideea că cineva poate să spună și să îndemne copiii să nu între în contact cu asemenea persoane. Și atunci când m-am întors, i-am promis că va face o întâlnire cu David, că îl voi aduce pe David, pe fratele meu care nu e normal, să o cunoască. David a ajuns față în față cu profesoara mea, nu i-am spus nimic, i-am spus doar că ne vedem cu o profesoară de la mine de la școală. A văzut-o, a zâmbit și a luat-o în brațe.
Eva: Poate să te învețe atât de multe chestii și dacă nu vorbește. Poate să te învețe să taci! Tot poate să te învețe ceva, să îți arate că răbdarea e de aur și că atunci când nu vrea să vorbească să-l aștepți să vorbească, să-l aștepți să înțeleagă.
Ana: Te învață limitele, pe care noi nu știm să le punem. Noi zicem „fac pentru tine totul”, dar el vine și zice „lasă, stai mai departe, am nevoie de timp să mă adun, ca să vorbesc.”
Andrei: Există o dualitate foarte interesantă la noi, între a dori să fim într-o societate și să nu fim printre oameni, adică să existe o comunitate mai restrânsă și mai agreabilă, să o găsim ușor-ușor.
***
Transcrierea discuției a fost realizată de Ana Anghelescu și Diana Marcu.
