Jurnal de călătorie pe drumul către ceilalți

Pentru fiecare dintre noi există un David, care ne va căuta și ne va asculta poveștile, pe care apoi le va împărtăși cu alții.

În septembrie 2018, începeam clasa a 8-a. Îmi amintesc că îmi cumpărasem un tricou nou și abia așteptam să îl vadă colegii mei, mama ne-a făcut mie și fratelui meu o poză în fața scării blocului, nu mă puteam opri din zâmbit, chiar dacă eram emoționată. Am ajuns la școală, mi-am îmbrățișat colegii, am ascultat discursul doamnei director și binecuvântarea preotului venit de la biserica de lângă școală, apoi am urcat în clase și am povestit despre vacanțe, despre programa școlară și activități extrașcolare, precum viitoarele excursii.

În aceste momente, la 3935,6 km depărtare de București, în Tanger, Maroc, un băiat făcea multe poze, despre care urma să aflu 3 ani și jumătate mai târziu. În aprilie 2022, l-am cunoscut pe David Stescu, cu ocazia lansării filmului său documentar, „Atipic. Drumul către ceilalți”. Proiecția a avut loc la Veranda Mall, iar eu am fost invitata prietenei mele, Olga.

Au existat câteva probleme tehnice, cred că filmul a avut inteligență emoțională proprie și a considerat că nu era nimeni pregătit să îl privească așa, direct. De asemenea, sunt aproape sigură că am zâmbit pe toată durata filmului, iar când nu zâmbeam, încercam să îmi dezmorțesc obrajii. Am urmărit documentarul și am început să îl cunosc pe David, băiatul care pune multe întrebări, călătorește mult și face multe poze. Am primit o definiție foarte simplă atât pentru autism, cât și pentru neurodivergență, în general. Am fost copleșită, impresionată, recunoscătoare și liniștită. Privind documentarul, în scaunul roșu pufos de cinematograf, am simțit pentru câteva momente că mă opresc din alergat, văzut, auzit, făcut și doar respir. Respir poveștile despre David, respir poveștile lui David, respir pentru mine.

Mi-ar fi plăcut să pot vorbi mai mult cu David (a avut, firește, emoții mai mari decât mine. Nu știu cât de bine ar fi decurs un dialog între doi emoționați, așa că găsesc altă ocazie!), dar se făcea târziu și trebuia să ajung acasă. L-am căutat pe Instagram și i-am dat follow (tocmai ce a postat câteva fotografii din Sighișoara și Brăila). M-am uitat la toate pozele.

Au trecut aproape 3 săptămâni de la documentar, iar eu mi-am dat seama că se termină expoziția de fotografie a lui David, de la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi. Dau mesaje colegilor, căutăm o zi în care să fim cât mai mulți disponibili, aflu de la o colegă de la altă clasă că și ea vrea să ajungă la expoziția de fotografie a lui David Stescu.

Pe 6 mai 2022, alături de 8 colegi de-ai mei, am pornit după ore spre Muzeul Hărților, după cum a detaliat Alex, colegul meu: O după-amiază însorită de vineri a fost prilejul ideal pentru o mică excursie până la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi. Clădirea ce găzduiește muzeul se găsește într-unul din cele mai liniștite și vechi cartiere ale Bucureștiului, anume Dorobanți, într-o zonă cochetă, unde străzile poartă numele marilor capitale ale lumii. Locația cu pricina se află la intersecția străzilor Varșovia și Londra, și, deși poate părea intimidantă și austeră la prima vedere, având arce și vitralii în stilul arhitecturii gotice, odată ce îi veți trece pragul, veți fi copleșiți de căldura locului (și de… răcoarea din casă). Când am ajuns, am constatat că eram singurii turiști și am murmurat între noi că e păcat că muzeul și expoziția nu sunt vizitate. Am luat câteva lupe puse la dispoziție de către muzeu, aflate la casierie într-un coșuleț, apoi am început explorarea lumii cu ajutorul peisajelor și persoanelor pe care David le-a surprins.

Vitraliile clădirii de găzduiește Muzeul Hărților și câteva broșuri ce descriu expoziția “Atipic. Drumul către ceilalți”. Deși (clădirea n.r) poate părea intimidantă și austeră la prima vedere, având arce și vitralii în stilul arhitecturii gotice, odată ce îi veți trece pragul, veți fi copleșiți de căldura locului .

O vitrină deschidea expoziția. Pe o masă, sub un geam de sticlă, erau câteva obiecte și suveniruri din colecția personală a călătorului David: un pașaport plin de ștampile, o hartă desenată de el, borcănele cu nisip din diferite deșerturi. Îmi place să colecționez și să văd colecții. Obiectele – și experiențele – strânse de o persoană dezvăluie multe detalii despre personalitate și preferințe. De exemplu, am dedus că David își plănuiește cu multă rigurozitate călătoriile.

Prima parte a expoziției s-a numit „Jurnal de călător” și prezenta încadrări ale magnificului de pe Glob într-un mic obiectiv de aparat.

Introducerea mea despre septembrie 2018 era necesară pentru că fotografia care m-a impresionat cel mai tare a fost cea făcută de David în septembrie 2018 în Tanger, Maroc. Este o fotografie colorată, fixată pe un perete alb mai îngust decât ceilalți pereți ai încăperii, la baza căruia se află o masă neagră de lemn, pe care erau așezate hărți necompletate, printate pe foi albe, și un cufăr cu creioane colorate. Fotografia expune o alee roșiatică pe marginea căreia se ridică ziduri ce par a fi joase și a se uni într-o cupolă. În poză nu există oameni, câteva tablouri sunt fie puse pe zid, fie rezemate pe un scaun. Aleea șerpuiește ușor, se îngustează, dispare. Părea totul atât de real, încât m-am dat câțiva pași la stânga, să văd ce se află după cotitura aleii. Nu am văzut nimic, bineînțeles, pentru că, deși e important, nu e suficient să fii curios, ca să vezi ce se întâmplă mai departe. Trebuie să ai răbdare, să deschizi ochii și să nu încetezi să te minunezi. Și e greu să rămâi pasiv când vezi fotografiile lui David – întinderi nemărginite de nisip, orașe răsărite deasupra apelor despicate de ruine grandioase, cer spintecat de clădiri, baloane imense cu aer cald reduse la dimensiuni minuscule, plutind pentru totdeauna pe culorile amestecate ale unui cer cald, înainte de apus.  

Fotografiile lui David expuse la Muzeul Hărților. Încadrări ale magnificului de pe Glob într-un mic obiectiv de aparat.
Fotografiile lui David expuse în muzeu. Întinderi nemărginite de nisip, orașe răsărite deasupra apelor despicate de ruine grandioase, cer spintecat de clădiri, baloane imense cu aer cald reduse la dimensiuni minuscule, plutind pentru totdeauna pe culorile amestecate ale unui cer cald, înainte de apus.  

După un paravan, se putea privi a doua secțiune a expoziției, „Faces of Autism”, fotografii cu persoane pasionate, care se dedică integral lucrurilor care le plac – numere și programare, muzică, limbi străine sau pe cale de dispariție, filozofie, desen și design, culori și unicorni, antreprenoriat și spus povești. Pe chipuri se vede autenticitate, în priviri, un amestec de profunzime și seninătate, în zâmbete, blândețe și entuziasm. Secțiunea aceasta a fost o mare dezvăluire și o fericită celebrare a naturii interioare. Și chiar dacă descrierile erau făcute nominal, dacă rupeai câte un cuvânt din fiecare paragraf, obțineai o compunere mică despre tine, iar acest lucru a fost de-a dreptul încântător.

Probabil că esențialul care trebuie adunat și asimilat din această expoziție, din aceste experiențe, ale lui David și ale persoanelor din fotografii, este că pasiunile și lucrurile care te diferențiază de ceilalți contează. Contează relația pe care o ai cu tine însuți, pentru că ești singurul care îți ești alături toată viața, pentru că cel mai mult timp îl petreci în capul tău, iar cel mai bun lucru pe care poți să îl faci pentru tine e să transformi acel loc într-unul cât mai plăcut. Să găsești în tine toată iubirea și bunătatea și să o împarți inclusiv cu tine. Cu alte cuvinte, să te incluzi. Să locuiești în mintea ta, alături de vecinii tăi – pasiunile și neplăcerile – în armonie și permanentă serbare. Să călătorești și să explorezi alte locuri și persoane alături de ele, fără să le eviți sau ascunzi. Să-ți rămâi loial și să ai încredere în tine și în locul în care ești. Pentru fiecare dintre noi există un David, care ne va căuta și ne va asculta poveștile, pe care apoi le va împărtăși cu alții.

Părerile sunt deseori diferite. E greu să iei decizii în grup. Mai dificil e să fii de acord cu altcineva din grup, dar lucrurile care ne-au unit și asemănat pe mine și pe ceilalți colegi liceeni în acea fericită zi de mai și în cele ce i-au urmat au fost aprecierile pentru fotografiile lui David și emoțiile stârnite de acestea. Iată, aici, câteva dintre ele.

Viitorul unei noi normalități incluzive

„Periplul” nostru nu s-a limitat la a admira artefactele vastei colecții muzeale (hărți, planuri, reprezentări și puzzle-uri de lemn). De fapt, prima oprire a fost expoziția de fotografie a lui David, ale cărui poze spun adevărate povești. Pe de o parte, David a imortalizat peisaje și momente inedite din călătoriile sale în jurul lumii, din Australia până în Maroc, din Gibraltar până în Finlanda, fotografii ce demonstrează atenția pe care o acordă detaliilor. Pe de altă parte, am descoperit și portretele unor tineri „atipici”, asemenea lui. Fiecare își urmează pasiunile cu îndrăzneală, demolând stereotipurile impuse de o societate preponderent neurotipică. Este un subiect care apare prea puțin în lumina reflectoarelor, însă această expoziție încearcă să îndrepte situația. Este un pas mic, dar însemnat, către viitorul unei noi normalități incluzive. – același Alex

Cinematic

Mă bucur că am venit. Chiar m-am distrat și mi-a plăcut foarte mult. Pozele din Iordania, cu deșertul roșu și monumentul principal de la Little Petra, m-au uns pe suflet. Mi-au aprins o nouă pasiune. Nu știu să mă exprim, dar m-au emoționat pozele lui David. – Mara

Unele fotografii sunt foarte cinematice. – Raluca

Mi-a plăcut mult expoziția la care am participat datorită calității fotografiilor. În momentul în care am aflat povestea băiatului și a creațiilor lui – o poveste atât de impresionantă, încât părea fictivă – a apărut un filtru, iar prin intermediul lui, frumusețea și farmecul pozelor au fost amplificate. – Iulian

Mi-au plăcut pozele lui David, sunt foarte frumoase. Îmi doresc mai tare acum să zbor într-un balon cu aer cald, dar părerea despre alte țări – cum ar fi Statele Unite ale Americii – nu mi-a schimbat-o, mi-a zis Zhao pe un ton glumeț.

Mariei și Ilincăi le plac voiajele și au rămas uluite, s-au bucurat că au văzut expoziția – le-a lăsat fără cuvinte! Anastasia, pasionată de artă și arhitectură, a studiat amănunțit fiecare clădire sau minune a naturii. Mai mult, toți am observat câteva asemănări între pasiunile noastre și ale persoanelor pozate în cadrul „Faces of Autism”.

Revenind la traseul nostru, am continuat vizitarea muzeului. Unii au analizat fiecare hartă și au căutat pe ea țările și capitalele cunoscute, alții s-au oprit la măsuța cu piese de lemn și au făcut puzzle-uri ce reprezentau harta Moldovei în diferite perioade, alții au urcat la ultimul etaj și s-au așezat pe covor, apoi au luat cărțile din zona special amenajată pentru citit. Tavanele pe care e redat cerul astrologic, cu constelații și zodii, a reprezentat principalul motiv de uimire. Tavanul de la etajul al doilea înfățișează o întindere de apă și sunt adăugate câteva corăbii, creaturi marine stranii și insule sau stânci. Era liniște, se auzeau doar vorbele, râsetele și pașii lor. Unii au plecat mai devreme, alții au vrut să termine de răsfoit atlasul cartonat și cartea în versuri, scrisă de dr. Seuss pentru copii mult mai mici.

Când am coborât, am lăsat lupele în coșuleț și ne-am uitat peste umăr, ca să mai vedem o dată cele două încăperi cu poze. Pe 8 mai s-a încheiat expoziția. Eu am cumpărat un semn de carte pe care e desenat o hartă, pentru mama. Mi-ar fi plăcut să fie personalizat cu o fotografie de-a lui David, dar și harta este una din preferatele mele văzute în muzeu. Una dintre colecțiile mele cuprinde semne de carte.

O strofă din O, în ce locuri minunate o s-ajungi, de Dr. Seuss, care se potrivește cu expoziția, care m-a marcat și m-a urmărit în luna mai este:

O să zbori cu viteză,

În urmă n-ai să rămâi.

O să fii, când pe toți îi întreci, cel dintâi.

Oriunde-o să zbori, o să fii cel mai bun dintre toți.

Oriunde-o s-ajungi, o să fii primul – că poți.

Pe David Stescu îl putețu urmări atât pe contul său de Instagram cât și în pagina proiectului „Faces of Autism.”

Published by Ana Anghelescu

Mă numesc Ana și am terminat clasa a 11-a. Îmi place să scriu, să citesc și să cos diferite modele pe etamină. Citatul meu preferat este "Când ai de ales între a fi corect și a fi bun, alege să fii bun" - R. J. Palacio, autoarea cărților pentru copii "Minunea" și încerc să mă ghidez după acest principiu cât de mult pot.

Leave a Reply