decembrie 3, 2016
4 minute

Olga

Nu sunt nici drăguţă, nici ciudăţică. Sunt Olga! Şi am opt ani. Da, merg la şcoală. Acasă. Mama mă învaţă să îl scriu pe A. Învăţ despre animale. Cel mai mult îmi place broasca. Cânt. Uneori pictez, alteori mama mă cam obligă să ating tot felul de chestii ciudate: faină, nisip, paiete, scoarţă de copac sau ceva umed şi moale, în faţa căruia îmi repetă „e moaaaaale, are culoarea verde” – aici mama vorbeşte mai ciudat, ca şi cum nu aş auzi bine, spune tare şi dur, sunetele ei mă enervează: VERDE. Nu îmi place când mama vorbeşte aşa cu mine. O aud foarte bine şi înţeleg ce îmi spune, spun şi eu după ea „verde”, sigur că spun, doar ştiu bine culorile, numai că mama nu aude, mama niciodată nu aude ce vorbesc eu în mintea mea. O mai aud încă o dată repetând „verde” dar nu ştiu de ce mama nu e bucuroasă, ochii i se înnegresc pe dedesubt şi se fac lucioşi, mă strânge tare în braţe, tare încât pot să îi aud inima, capul meu ajunge în dreptul coastelor mamei, o aud cum bate tare şi nu ştiu de ce îmi vine o căldură şi mie sub coaste, atunci nu mai spun verdeverdeverdeverde în capul meu ci doar „poţi Olga” şi, ca prin magie, guriţa mea poate să facă ceea ce face deja capul, guriţa mea spune „te iuc” şi inima mamei bate şi mai tare sub coaste, mama plânge acum. „Cum plânge fluturaşul, Olga?” Ştiu că trebuie să îmi ridic mâinile la ochi şi să fac „îîîîîî” şi să par supărată.

Aaaaaaaa… aaaaaaa… aaaaaaaaa, „Olga, opreşte-te, te rog! Pune şoseta la loc!” Pun şoseta la loc în sertar, apoi o iau din nou, aaaaaaaaa, aaaaaa, aaaaaaaaaaa, mama se supără şi nu înţeleg de ce. Ştiu doar că ochii i se fac iar cu negru pe dedesubt şi că iar vorbeşte ciudat sau țipă în altă cameră la tati sau trânteşte. Ştiu că nu le place să mă vadă când fac aaaaaa cu şosetele la gură dar nu înţeleg de ce. E plăcut, mă ia o linişte mare, ca atunci când mă dau în leagăn şi ameţesc puţin, după o vreme nu prea mai înţeleg ce îmi spune mama să fac sau ce mă întreabă. Ochii mamei sunt şi mai negri. Tati vine şi mă ia în braţe, mă duce la colţul cu jucării muzicale, acolo am un xilofon, o tobă, clopoţei cu care tata cânta cântecul cu oaca. Oaca e verde şi stă în apa mereu, oaca face oac, oac, oac. Mamei îi plac mult broaştele pentru că atunci când mă aude râde şi mă ia în braţe, pune şi ea muzică şi dansează cu mine, mă învârte şi e bucuroasă.

Uneori muzica se aude prea tare în capul meu, muzica are şi sunete urâte, care mă dor în cap şi mă fac să plâng. Muzica se aude la urechi, ştiu bine unde sunt urechile, acum ştiu pentru că m-a învăţat Toc-toc Mama Rodica şi Desi şi Esthera şi Lili. La Toc-toc Mama am învăţat cum să fac guriţa să să se mişte şi să spună cuvintele din cap. Eu am toate cuvintele în capul meu şi înţeleg tot ce vorbesc oamenii mari. Înţeleg şi ce vorbesc copiii. Copiii mă întreabă „de ce ţii gura deschisă?”, „de ce dai din mâini aşa?” iar eu sunt atât de fericită că vorbesc cu mine şi simt cum mâinile mi se mişcă şi mai repede, spun şi mai tare cuvintele din capul meu, aaaaaaaa, „uite”, mama vorbeşte şi ea cu copiii, „o cheamă Olga şi vrea să se joace cu tine, nu poate vorbi dar înţelege tot ce îi spui”, aaaaaa „da, Olguţa, fetiţa are o bluză foarte frumoasă”, aaaaaa, „de ce face aşa?” întreabă bluziţa, fetiţa, „fa-ta, fa-ta”, aaafata!” „Bravo, Olga, ai putut!” Poţi, Olga.

Sunt Prinţesa Olghi la fel cum Prinţesa Sofia e prietena mea cea mai bună. Am făcut o magie şi voi rămâne mereu micuţă, voi fi mereu o fetiţă mică, voi fi cea mai fericită fetiţă din lume pentru că voi locui cu mama şi tata mereu, mereu, mereu. Uneori mergem la doctori care mă măsoară, mă cântăresc, notează în caiete câte cuvinte spun şi dacă ştiu culorile, dacă mă pot îmbrăca singură, dacă pot mânca cu lingura şi alte lucruri foarte plictisitoare şi neinteresante. Unii doctori sunt simpatici, alţii sunt răi şi mă înţeapă în mână. Acelea sunt zilele în care mama şi tata nu mai râd, doar mă ţin strâns în braţe şi mă mângâie apăsat pe cap, sunt zilele în care îmi vine şi mie să plâng doar că nu plâng ci dansez, cânt cântecul cu broasca sau arunc cu jucării în ei ca să îi fac să râdă. Îi aud vorbind cuvinte pe care nu le cunosc, cuvinte din alte ţări, cuvinte complicate de analize şi mai complicate, cuvinte care nu îmi plac pentru că o fac pe mama să fie furioasă şi pe tata foarte trist. Uneori trebuie neapărat să mă duc să râd foarte tare lângă ei şi să sar de foarte multe ori în sus până îi fac să uite că toată dimineaţa am stat la doctor. Îi aud de multe ori spunând că „nu contează diagnosticul, fac ceva pe el de diagnostic” şi ştiu că asta e ceva urât să spui şi că are legătură cu doctorii, pentru că şi ei folosesc cuvântul ăsta, „diagnostic”.

Mama mi-a spus că sunt mulţi copii care nu pot vorbi. Mama mă iubeşte cu ochii şi cu mâinile şi îmi spune că sunt mulţi copii ca mine, care nu vorbesc şi că eu aşa m-am născut, că atunci când eram la ea în burtică s-a stricat rotița din cap care mă face să vorbesc. Mama mă iubeşte cu părul şi cu pielea şi îmi vine să o iau în braţe şi să spun „te iuc”, ştiu că nu trebuie să vorbesc, ea mă înţelege cu inima de sub coaste, mama are ochii lucioşi iar, mama plânge, Olga plânge când o doare muzica în cap, Olga plânge când o doare piciorul la gimnastică, Olga plânge când o doare guriţa, aud cum pe mama o doare sub coaste, te iuc, vreau să vorbească guriţa să mă pot juca în parc, să pot să spun „fetiţa are o bluziţă frumoasă, eu sunt Olga şi am opt ani, vrei să ne jucăm?”

***Olga este fata mea şi are opt ani. Olga nu are diagnostic. Este nonverbală, hipotonică, are retard intelectual, nanism şi tulburare de procesare senzorială. Toate testele genetice efectuate în ultimii opt ani nu au adus vreun rezultat. Olga este fata mea.

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Ruxandra Mateescu
Mamică la triplu pentru Petru, Ana și Olga, o fetiță cu o boală genetică rară, fără nume deocamdată. Siteul acesta reprezintă visul său despre "deminitatea impărtășită".