Săptămâna cu declic

Trăirile mele de mamă a unui copil cu nevoi speciale la un concurs paralimpic internaţional

GALERIA FOTO SE GĂSEȘTE LA SFÂRȘITUL ARTICOLULUI

Tot textul acesta l-am scris doar cu gândul la mamele și taţii de copii cu nevoi speciale. Stiu că e greu, ca un munte pe care îl cari în piept de greu și care te apasă și te lasă fără suflu la fiecare mișcare. Dar noi ne-am obișnuit să respirăm greu, e un nou normal.

Am încercat timid să redau din trăirile mele din postura veșnicului salvator, din postura de mamă terapeut, din postura de „doar mama” și din cea de mama de copil la para-atletism.

Îmi doresc ca acest text să dea o fărâmă de speranță. Câte lucruri a adus para-sportul pentru mine, ca mamă de copil cu nevoi speciale, nu putea aduce nici cea mai bine pregătită echipă de psihoterapeuți.

Continue Reading →

În căutarea unei grădiniţe pentru Ana

Una dintre temerile noastre, ale părinţilor copiilor atipici, este teama de excluziune socială. Va fi copilul meu acceptat de alții, de ceilalţi părinţi, de educatoarea de la grădiniță?


Logica nu mă ajută nici de data asta. Un copil special nu e o alegere făcută de o familie anume. Nu am fost întrebaţi “hei, te-ai descurca cu un copil mai altfel?” Logic ar fi, mergând pe acelaşi fir, să fie un fel de lege nescrisă, universal valabilă: l-am primit, îl iubim, luptăm cu toate resursele pentru a deveni un adult independent. De ce e nevoie de încă o luptă? De ce trebuie să convingem oamenii că şi locul copilului meu este între ei?

Da… aşa ar fi logic… dar intervine, din păcate, raţionalul şi omul raţional va lua decizii în favoarea propriului interes. Şi atunci auzim un” Domne Fereşte!”, eventual un compliment despre cât de puternici suntem (de parcă avem alte opţiuni), sintagma standard cu “nu avem locuri disponibile, mult succes pe viitor” şi la revedere. Neeext!

Sunt şi excepţii. Din fericire eu am avut şu am parte de ele!

După operaţia Anei trebuia să schimbăm grădiniţa. Şi nu pentru că cineva ne-a impus asta. O, Doamne, nu. Vechea grădiniţă a făcut tot ce este omeneşte posibil pentru copilul nostru. De la primirea Anei la orice oră, numai să fie între copii, la strângere de fonduri pentru ea și organizarea de concerte caritabile. Nu îmi ajung nouă vieţi să pot mulţumi pentru cât ne-au ajutat. Educatoarele Anei au locul lor special în inima familiei mele. La fel și părinţii colegilor Anei ne-au sprijinit necondiţionat. În tot tabloul acesta de susţinere totală nu îmi puteam imagina că există şi reversul medaliei. Oameni care nici nu vor să audă că noi, ăştia mai diferiţi, existăm.

Trebuia, totuşi, să schimbăm grădiniţa.

Continue Reading →

La revedere, copil care puteai fi “dacă”

Despre dorul cumplit după copilul care “ar fi putut fi”, despre acceptare și iubire necondiționată de proiecția iluzorie a unui copil care nu există.


Sunt mereu pe linia subţire dintre fericire şi îngrijorare în ceea ce priveşte viitorul copilului meu mai special.

Când terapeutul îmi spune că a făcut progrese îmi spun în sinea mea că va fi bine, că vom răzbi până la urmă, dar când îl văd neputincios ţinând foarfeca într-o mână şi foaia de hârtie între genunchi, chinuindu-se să facă o crestătură, mă cuprinde teama.

Când văd filmuleţe ale unor copii cu Rasmussen care au devenit adulţi pe picioarele lor, bucuria revine la locul ei, dar când mergem la joacă şi văd ce repede şi graţios aleargă copiii de vârsta ei, ce dibaci sunt la această vârstă sunt dezamăgită de ce ne-a oferit viaţa. M-aş descurca şi cu sentimentul acesta, spunându-mi că e doar o stare care va trece şi va veni la nesfârşit, dar sunt total depăşită de conştientizarea acestui lucru de către copilul meu care se cere apoi în leagăn. Acolo nu are nevoie de ambele mâini, nu trebuie să alerge sau se se caţere, acolo pare că este exact ca şi ceilalţi care mişună pe lângă noi.

Continue Reading →