Naşterea unui copil cu nevoi speciale sau aflarea unui diagnostic sumbru la câţiva ani după naştere te aruncă în câteva secunde într-o lume despre care nu ştii absolut nimic. Ceva foarte asemănător cu filmele de groază, numai că mult mai rău şi, din păcate, real. Nimic din ceea ce ai văzut la proprii părinţi, în filme, în familiile prietenilor sau ce a fost relaţia ta de cuplu până în acel moment nu se aseamănă cu ce trăieşti. Până apuci să te dezmeticeşti şi să te readaptezi trec ani, timp în care relaţia cu partenerul se deteriorează pe nesimţite, poate şi pentru că, fiind concentraţi pe salvarea copilului, părinţii uită de absolut tot.
Cu toate aceste gânduri în suflet am stat de vorbă cu Gáspár György, fondatorul și președintele Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, apreciat drept unul din cei mai de renume psihologi și psihoterapeuți de familie din Romania. El este unul din cei mai ardenți promotori ai mindfulness-ului relațional, al terapiei IMAGO de familie și crede cu tărie în puterea relațiilor interumane de a vindeca ființa umană și de a crea o lume mai bună.
Supereroi printre noi: Gáspár, să vorbim puțin despre acest “sindrom al supereroului decăzut”. În mod obişnuit, partenerul are această aură de Superman, respectiv Superwoman, în ochii celuilat, el este “alesul”. Păstrând proporţiile, părinţii sunt modele şi pentru copii. Naşterea unui copil cu probleme, cu tot pachetul său de vină, furie, sentimente copleşitoare, te transformă întâi în ochii tăi, iar apoi în ai celuilat, din supererou în “ratat”. Cum te poți convinge pe tine, iar mai apoi şi pe partener, că nu ai putut face mai mult, că nu e vina ta? De unde ne putem găsi resursele pentru a fi modele pentru ei, atâta timp cât ne considerăm „rataţi” fix în esenţa noastră, în propria masculinitate, respectiv feminitate.
Gáspár György: Ca terapeut care lucrează în special cu familii și cupluri, am observat că încă din perioada sarcinii, părinții obișnuiesc să dezvolte o serie de speranțe și scenarii mentale despre bebelușul care urmează să se nască și despre cum îl vor ajuta pe acesta să-și găsească menirea și sensul în viață. Acest proces intern este, de obicei, mai mult decât sănătos, deoarece construirea mentală a unei familii fericite și împlinite este probabil cel mai firesc lucru care se poate petrece în mintea unui viitor părinte. Doar că, pentru unii dintre noi această imagine a familiei perfecte ajunge să devină o sursă inimaginabilă de durere atunci când, confruntați cu crunta realitate, descoperim că cea mai de preț comoară din viața noastră s-a născut, sau a dobândit pe parcurs, o dizabilitate sau nevoie specială. Pentru părinții unui copil cu nevoi speciale, stresul poate să fie, într-o primă fază, atât de mare încât starea psihologică a acestora este asemănătoare cu aceea a pacienților diagnosticați cu tulburare de stres post traumatic (PTSD) – care așa cum reiese și din titlu, apare în urma unui episod traumatic major de genul calamităților sau dezastrelor naturale.
Adevărul este că, în calitate de oameni obișnuiți, adesea cădem în păcatul de a le spune acestor părinți că „trebuie să rămână puternici”, „să-și păstreze optimismul” – fără să conștientizăm că în acest fel le blocăm posibilitatea de exprimare emoțională, care este extrem de importantă pentru a ajunge mai apoi la o primă treaptă din procesul de acceptare.
Familii cu care am lucrat, și care au fost nevoite să se confrunte cu acceptarea și integrarea unui copil atipic din anumite puncte de vedere, au avut de trecut printr-un proces asemănător cu cel de prelucrare a unei pierderi, asemănător cu ceea ce se întâmplă atunci când ne referim la moarte sau divorț. Doar că în aceste cazuri pierderea definește tot câmpul de speranțe inițiale, visurile clădite pe perioada celor nouă luni de sarcină și toate așteptările oglindite de familiile „normale” avute în jur. Emoțiile specifice procesului de doliu și pierdere, cu care aceste familii erau nevoite să se confrunte, erau și mai greu de tolerat deoarece domneau sub un munte de tăcere și dificultate de exprimare. Iar primul ajutor psihologic pe care-l puteam acorda, era acela de a construi un cadrul psihoterapeutic suficient de sigur în care acești părinți își puteau jeli pierderea. Adesea aceste familii erau îngrijorate în ceea ce privește exprimarea emoțională, de teamă ca prin sentimenele lor de furie, depresie sau teamă să nu-i îndepărteze pe cei din jur, față de care oricum simțeau multă jenă și rușine. Adevărul este că, în calitate de oameni obișnuiți, adesea cădem în păcatul de a le spune acestor părinți că „trebuie să rămână puternici”, „să-și păstreze optimismul” – fără să conștientizăm că în acest fel le blocăm posibilitatea de exprimare emoțională, care este extrem de importantă pentru a ajunge mai apoi la o primă treaptă din procesul de acceptare.
Fiecare membru al familiei își exprimă într-un fel unic durerea, de aceea am învățat că nu există strategii „corecte” sau „greșite” atunci când sufletul uman jelește.
Sentimentele de genul vină, furie, așa cum au fost ele menționate în întrebare, sunt părți esențiale din ceea ce numim procesul de prelucrare al pierderii, acesta fiind bogat în stări de genul: negare, anxietate, teamă, vinovăție, depresie și furie. Este extrem de dificil pentru un adult să treacă prin toată această furtună emoțională, însă din punct de vedere psihologic trăirea acestora are un scop foarte important, acela al adaptării la realitate și al mobilizării pentru o viață diferită de reprezentarea inițială perfectă. Ce vă mai pot spune din activitatea mea terapeutică este că în astfel de situații fiecare familie este diferită, fiecare membru al familiei își exprimă într-un fel unic durerea, de aceea am învățat că nu există strategii „corecte” sau „greșite” atunci când sufletul uman jelește, și este necesar ca toți membrii familiei să-și trăiască deplin durerea.
Dacă membrii familiei își oferă posibilitatea de prelucrare a pierderii, în sfârșit emoțiile dureroase ajung să fie eliberate, iar această exprimare psihologică unică ne apropie unii de alții și ne oferă posibilitatea de a ne uni forțele pentru a tolera împreună dificila realitate.
Suferința majoră este resimțită atunci când ne dăm seama că trebuie să ne eliberăm de visurile și speranțele inițiale, că acestea nu ne mai servesc ci,din contră, ne mențin durerea. Iar singura parte pozitivă din punct de vedere psihologic este că, renunțând la acestea, facem loc în universul nostru interior unor noi speranțe și scenarii, care de această dată sunt mai aproape de ceea ce trăim în realitate. Dacă membrii familiei își oferă posibilitatea de prelucrare a pierderii, în sfârșit emoțiile dureroase ajung să fie eliberate, iar această exprimare psihologică unică ne apropie unii de alții și ne oferă posibilitatea de a ne uni forțele pentru a tolera împreună dificila realitate.
Din ceea ce știu până în prezent, pot să vă spun cu încredere că cele mai profunde și importante lecții de viață le-am învățat de la familiile copiilor cu nevoi speciale, este impresionant cum acești părinți se metamorfozează și ne dovedesc că ființa umană este capabilă de mult mai multe decât am fi crezut vreodată. Surpinzător sau nu, părinții care au trecut peste această pierdere și au integrat realitatea, s-au apropiat mai mult și mai atentic de divinitate decât multe alte persoane cu înclinații spirituale pe care le cunosc.
Pe data de 10 octombrie 2015, Gáspár György, împreuna cu Otilia Mantelers, vor susține la București conferința “Puterea relațiilor: călătoria de la vină la vulnerabilitate și vindecare”, în cadrul căreia vor povesti despre vindecarea de vină și rușine, acceptându-ne întâi de toate pe noi înșine, chiar și atunci când ne simțim vulnerabili. Mai multe detalii, precum și înscrieri la conferință, AICI