Având în vedere că viaţa unei persoane cu dizabilităţi este un fel de enigmă completă pe care puţini o cunosc şi foarte puţini doresc să o cunoască, m-am gândit să vă împărtăşesc un pic din experienţele mele. Văzând prin ce trec persoanele cu dizabilităţi, poate vă gândiţi de două ori când vedeţi o persoană în scaun cu rotile pe stradă sau vă uitaţi de două ori la locul în care urmează să parcaţi maşina.
Cea mai mare provocare a deplasării prin Bucureşti sunt bordurile.
Fie nu sunt coborâte în dreptul trecerilor de pietoni, fie sunt prea mari pentru a le coborî în condiţii de siguranţă, fie este o maşină parcată fix în dreptul ei. Pentru cineva care poate merge e simplu. Bombăni, treci de obstacol şi mergi mai departe. Eu, dacă întâlnesc un astfel de obstacol, bombăn, merg pe stradă (unde mă înjura şoferii, ironic nu?) până găsesc un loc unde pot urca pe trotuar.
Mai interesant este când întâlnesc un astfel de obstacol atunci când vreau să cobor de pe trotuar. Din nou, bombăn, mă întorc 100-200-300 metri sau cât e nevoie până găsesc un loc unde să pot coborî, mă întorc la obstacol, mai bombăn puţin şi, în final, merg mai departe. Un exemplu de şofer care a parcat unde e bordura coborâtă şi pe lângă care nici nu am loc să trec, fiind parcat prea aproape de zid:
