Povestea ta

Despre dorul cumplit după copilul care “ar fi putut fi”, despre acceptare și iubire necondiționată de proiecția iluzorie a unui copil care nu există.

Sunt mereu pe linia subţire dintre fericire şi îngrijorare în ceea ce priveşte viitorul copilului meu mai special.

Când terapeutul îmi spune că a făcut progrese îmi spun în sinea mea că va fi bine, că vom răzbi până la urmă, dar când îl văd neputincios ţinând foarfeca într-o mână şi foaia de hârtie între genunchi, chinuindu-se să facă o crestătură, mă cuprinde teama.

Când văd filmuleţe ale unor copii cu Rasmussen care au devenit adulţi pe picioarele lor, bucuria revine la locul ei, dar când mergem la joacă şi văd ce repede şi graţios aleargă copiii de vârsta ei, ce dibaci sunt la această vârstă sunt dezamăgită de ce ne-a oferit viaţa. M-aş descurca şi cu sentimentul acesta, spunându-mi că e doar o stare care va trece şi va veni la nesfârşit, dar sunt total depăşită de conştientizarea acestui lucru de către copilul meu care se cere apoi în leagăn. Acolo nu are nevoie de ambele mâini, nu trebuie să alerge sau se se caţere, acolo pare că este exact ca şi ceilalţi care mişună pe lângă noi.

Continue Reading →