Scurtă poveste despre autism, depresie și un blog culinar

Crezi că uşa asta se va mai deschide vreodată? mi-am întrebat omul vazând că se face anul de la diagnostic şi tot ca lupii singuratici trăim. Nu mă interesează! mi-a zis.

9 noiembrie 2010 a fost ziua diagnosticului. Păşisem cu încredere în Clinica de Psihiatrie Infantilă din Cluj-Napoca. Urma să-l vadă pe David un mare domn doctor într-ale psihiatriei infantile. Auzisem că e şi competent şi cumsecade. Nu-mi era frică, eram convinsă că o să aud că nu mă pricep să-l stimulez suficient, că lipsesc prea mult de acasă, că e vina mea în principal şi că desigur, tandemul română-maghiară nu era potrivit pentru copil, că sigur se instalase o tulburare de limbaj. Mare lucru!

-E autist, ne-a spus sigură pe ea rezidenta. Medicul pe care doream să-l consultăm, cu siguranţă prea ocupat, ne lăsase pe mâna rezidentei, o tinerică cu ochi şi atitudine de gheaţă. Am negat cu toată vehemenţa, i-am demontat o mare parte din argumente; că nu se poate, doar noi ştim că acasă copilul are contact vizual şi că mai imită din când în când, că nu stă uitându-se în pământ tot timpul. Aşa că ne-a trimis la psiholog care mi-a  înscris copilul în clasa legumelor: ”e varză, săracu’ , e autist!”

Argumentele noastre au fost neconvingătoare. Acceptam diagnosticul, dar nu şi gravitatea lui, noi ştiam ce face şi ce nu face David în mediul lui de acasă.

-Doamnă, nu sunteţi capabili să acceptaţi diagnosticul! Copilul acesta are autism. Uitaţi-vă la el, e sever afectat. Nu stiu de ce Dumnezeu alege numai copii frumoşi şi angelici ca el, ne-a spus psihologul.

Mie îmi curgeau lacrimile pe obraz şi mă întrebam ce vină are Dumnezeu în toate astea.

Continue Reading →

Divorțul nu e o tragedie. E un nou început.

Nu de puține ori, familia în care se naște un copil cu nevoi speciale se destramă, din diferite motive. Lunile acelea, uneori chiar ani, pot fi cele mai grele din viața unui părinte. Cum timpul le cerne însă pe toate, se poate dovedi în cele din urmă că ați făcut cea mai bună alegere. Pentru toată lumea.

În ultimii 7 ani, de când am înființat Asociația Părinților Copiilor Autiști din Bacău, am avut șansa să cunosc sute de familii cu copii cu autism sau alte deficiențe. În același timp, am putut observa cât de mare e numărul familiilor care se despart după diagnosticarea copilului, din motive diverse: tatăl nu dorește să se implice în creșterea și îngrijirea unui copil atât de special, ori își acuză soția că este vinovată pentru afecțiunea copilului, ori tatăl pleacă la muncă în străinătate și nu mai are contact cu dificultățile pe care le implică creșterea unui copil cu nevoi speciale și apar tensiuni și apoi despărțirea. Cauzele nu sunt doar acestea, fiecare familie fiind diferită și percepând diferit problema copilului și în final, a întregii familii.

O astfel de perioadă, de cumpănă, extrem de dificilă și încărcată de sentimente contradictorii, am traversat și eu împreună cu George. Aș vrea să precizez din start că am ales să discut despre acest subiect în mod public, nu pentru a primi compasiune ori pentru a acuza în vreun fel fostul soț, ci pentru a veni în sprijinul mamelor de copii speciali care tocmai au trecut ori trăiesc acum această experiență greu de traversat, arătându-le că totdeauna există soluții, că vor fi și perioade bune și liniștite.

Continue Reading →

După 11 ani, copilul meu m-a strigat ”Mama!”

“La 2 ani și jumătate l-am diagnosticat pe George cu autism, iar viața mea s-a transformat într-un carusel. Iar ceea ce am așteptat cel mai mult în toți acești ani a fost să mă strige ”mama!”. 

Fiecare dintre noi are în minte încă din adolescență scenarii despre cum va fi când va deveni părinte, cum își va educa propriul copil și cum îi va călăuzi pașii către un domeniu interesant și eventual bănos. De multe ori aceste proiecții n-au nici o treabă cu realitatea, evident copilul alegându-și la momentul când trebuie drumul în viață,  după propriile aspirații și abilități.

Nu știu de ce, dar mi-a rămas întipărit foarte clar în minte momentul când mă întorceam cu fiul meu de la maternitate. Am senzația că s-a întâmplat de curând, deși au trecut 11 ani. Ceea ce îmi amintesc cu acuratețe e faptul că, urcând scările spre apartamentul în care mai locuiesc și acum, mi-a trecut prin minte următorul gând: cine știe ce mă așteaptă și oare cum mă voi descurca când va fi bolnav?

Continue Reading →

Despre Ștefan, nepotul meu autist

Mă gândeam să nu spun lumii ca nepotul meu e autist pentru a nu-i pune în vreo situaţie ciudată pe ei şi poate pe mine. Acum le spun tuturor.

Un suflet de copil niciodată nu o să îţi arate decât fericire iar  atunci când afli că acel copil nu este sănătos el nu face decât să îţi adâncească sentimentul de bucurie că l-ai cunoscut.

În jur, lumea nu ştie ce înseamnă un copil autist şi nu ştie ce înseamnă autismul ca boală, tratament şi simptome. Ajungi să îţi dai seama că, pentru cei mai mulţi, a fi autist e o jignire. Eşti autist deci nu valorezi prea multe, nu meriţi să fii apreciat.

Continue Reading →