Mamică la triplu pentru Petru, Ana și Olga, o fetiță cu o boală genetică rară, fără nume deocamdată. Siteul acesta reprezintă visul său despre "deminitatea impărtășită".
Mă uit de departe la ele- zâmbesc şi îmbrăţişează din priviri copiii ce vin şi cărora le înmânează câte un bilet de cinema. Mulţi dintre ei nu îl pot ţine în mână sau nu îi recunosc însemnătatea decât după câteva secunde lungi, timp în care i-au analizat textura lucioasă, mirosul de hârtie proaspăt imprimată, marginile uşor zimţate. Ele îi aşteaptă cu răbdare, le arată apoi drumul către sală, după care se reîntorc la post. Mi se pare că astăzi parcă s-au şi îmbrăcat la fel, ca două prietene de demult, deşi s-au cunoscut aici, ca voluntari la Filmele Olgăi.
Mic ghid de auto-încurajare bazat pe o exeperiență victorioasă sau Despre ziua în care Vin Diesel m-a sunat să îmi spună ca vrea să învețe de la mine.
Cu câteva luni în urmă ne-am mutat într-o casă la curte, în afara oraşului. Ceea ce nu aş fi crezut vreodată că va constitui o variantă de luat în calcul a devenit astăzi viaţa noastră. Realitatea este că o curte proprie, atunci când ai un copil cu nevoi speciale care are şi o problemă majoră de oxigenare celulară, este o adevărată binecuvântare: exerciţiile de respiraţie se fac în aer (cât de cât) curat, copilul iese afară zilnic, fără frustrarea privirilor lungi din partea trecătorilor.
O altă realitate specifică familiilor precum a noastră este că unul dintre părinţi trebuie să renunţe la servici pentru a-și putea îngriji copilul. Puţini dintre noi îşi pot găsi un job part time sau un job pe care să îl poată face de acasă pentru care să aibă şi pregătirea necesară sau care să fie plătit decent. Aşa încât o casă în afara oraşului, implicit cu o chirie mai mică, a fost cea care ne-a adus aici.
Camera senzorială a fost gândită pentru a veni în ajutorul persoanelor cu nevoi speciale care tranzitează Aeroportul Shannon. Pentru acestea, multitudinea stimulilor senzoriali din zonele de aşteptare pentru îmbarcare este deseori deranjantă.
Nu sunt nici drăguţă, nici ciudăţică. Sunt Olga! Şi am opt ani. Da, merg la şcoală. Acasă. Mama mă învaţă să îl scriu pe A. Învăţ despre animale. Cel mai mult îmi place broasca. Cânt. Uneori pictez, alteori mama mă cam obligă să ating tot felul de chestii ciudate: faină, nisip, paiete, scoarţă de copac sau ceva umed şi moale, în faţa căruia îmi repetă „e moaaaaale, are culoarea verde” – aici mama vorbeşte mai ciudat, ca şi cum nu aş auzi bine, spune tare şi dur, sunetele ei mă enervează: VERDE. Nu îmi place când mama vorbeşte aşa cu mine. O aud foarte bine şi înţeleg ce îmi spune, spun şi eu după ea „verde”, sigur că spun, doar ştiu bine culorile, numai că mama nu aude, mama niciodată nu aude ce vorbesc eu în mintea mea. O mai aud încă o dată repetând „verde” dar nu ştiu de ce mama nu e bucuroasă, ochii i se înnegresc pe dedesubt şi se fac lucioşi, mă strânge tare în braţe, tare încât pot să îi aud inima, capul meu ajunge în dreptul coastelor mamei, o aud cum bate tare şi nu ştiu de ce îmi vine o căldură şi mie sub coaste, atunci nu mai spun verdeverdeverdeverde în capul meu ci doar „poţi Olga” şi, ca prin magie, guriţa mea poate să facă ceea ce face deja capul, guriţa mea spune „te iuc” şi inima mamei bate şi mai tare sub coaste, mama plânge acum. „Cum plânge fluturaşul, Olga?” Ştiu că trebuie să îmi ridic mâinile la ochi şi să fac „îîîîîî” şi să par supărată.
