Familiile persoanelor cu dizabilități au nevoie de oameni care să le ia partea, să le preia vocea atunci când a lor e numai un urlet răguşit de plâns, să le ducă mesajul mai departe.
În 2013 publicam pe blogul personal primul meu text furios- Eu sunt mama lu’ retardata aia, după ce în ultimul an scrisesem texte uşurele, de parenting. În unele dintre ele povesteam şi despre ce înseamnă pentru mine a fi mama unui copil cu dizabilităţi intelectuale.
Eu sunt mama lu’… l-am scris dintr-o suflare. Nu e o capodoperă stilistică, dar a fost o supapă prin care, pentru moment, mi-am păstrat mintea intactă. Cred.
Povestea lui e simplă: una dintre prietenele mele de pe facebook sharuise postarea unui cunoscut blogger de parenting, postare în care povestea o întâmplare nu foarte plăcută de la Biroul paşapoarte. Angajata de la ghişeul de acolo era numită în postarea cu pricina „o retardată.”