Pe la trei ani au început întrebările lui: “mama, de ce nu merg picioarele astea? Când voi merge, voi juca şi eu fotbal?” I-am răspuns de fiecare dată şi i-am spus adevărul.
Sunt mama lui Filip şi povestea noastră începe aşa: toţi prietenii noştrii aveau copii, erau frumoşi şi gingași. Eu însă nu rămăsesem încă însărcinată, nici nu îmi puneam problema că nu voi putea deveni mamă. Apoi au început cei 3 ani de drumuri pe la medici, analize şi medicamente şi într-un final am rămas însărcinată. Fericirea pe care am simțit-o atunci când am aflat vestea nu se poate descrie în cuvinte. Am aflat că este băieţel, i-am găsit şi nume, Filip Ştefan, cel mai frumos nume rostit vreodată. Visam cum îl voi face tenisman sau înotător.
Aşa fericită cum eram, m-am trezit pe la 30 de săptămâni cu dureri şi stări de rău. M-am internat, aveam tensiune mare, după 9 zile a trebuit să nasc prin cezariană. Acum începe partea frumoasă!
Am născut într-o vineri, afară ningea ca în poveşti, cu nişte fulgi mari cât ochii lui. M-am rugat la toţi sfinţii să trăiască, doctorița venea şi ne dădea „veşti”: nu ştiu ce să spun, nu cred că va trăi! Cum să nu trăiască? Mi-am spus: dacă Dumnezeu mi l-a dat, atunci tot Dumnezeu îl va face să trăiască. Şi a trăit!
Am ajuns acasă după o lună şi atunci au început şi problemele. Mai întâi a avut dezlipire de retină; apoi, la opt luni, după multe drumuri la diferiţi medici, am aflat că are tetrapareza spastică. Am căutat zi şi noapte răspunsuri, clinici, remedii şi iar răspunsuri. De ce? De ce el? De ce eu, noi? Multe de ce– uri! Eram disperată, cei din jur ne-au încurajat, alţii ne trimiteau la vraci şi mănăstiri, iar alţii m-au făcut răspunzătoare pentru starea lui.
Am început recuperarea la Sibiu şi acolo am găsit o parte din răspunsurile la de ce– urile mele. Filip a început să facă progrese mici, dar le făcea, aşa că am hotărât să ne mutăm la Sibiu. Am stat cu Filip la în acest oraș timp de opt luni, a fost greu, apoi ne-am obişnuit, soţul venea când şi cum putea. Am început să scap de depresia ce nu mă lăsa să dorm noaptea, să învăț de la copilul meu acceptarea. Am acceptat tot – şi scaunul cu rotile şi certificatul de handicap. Nu este tocmai tenismenul pe care-l visasem eu, este un viitor mare gimnast al României. Eu aşa îl consider, la cât de multă gimnastică face zilnic.
Pe la trei ani au început întrebările lui: mama, de ce nu merg picioarele astea? Când voi merge, voi juca şi eu fotbal? I-am răspuns de fiecare dată şi i-am spus adevărul iar el, ca un înţelept, a zis o dată: lasă că le arăt eu, tetrapareză spastică au ele?!
Vorbeam într-o zi de faptul că el merge cu ajutorul unei maşinuţe şi că îi plac bicicletele iar una dintre fetiţele de la Sibiu sta în căruţ pentru că nu poate merge. El mi-a răspuns:
Mama, eu ce problemă am?
Filip, tu nu mergi!
Dar Diana merge?
Nu!
Dar Sebi, Denisa şi Bianca merg?
Da!
Vezi, eu nu am nicio problemă, eu merg pe maşină!
Ne-am întors acasă, la Galaţi, când Filip abia se târa. Apoi, fericit, a început să meargă în patru labe. A început grădiniţa, am mers şi încă merg zi de zi cu el la gradi, stăm împreună şi coloram, ne jucam şi cântam. Este un copil fericit, care nu îşi vede handicapul aşa cum noi îl vedem, care nu a spus niciodată „nu pot.” Un copil care ne-a arătat ce înseamnă iubirea, că altele sunt lucrurile importante în viață, care m-a făcut să înţeleg ce înseamnă, „mamă specială”. Nu am stat niciodată să îmi plâng în pumni acasă, să ascund un copil cu handicap. Am ieşit în față, am făcut cunoscută povestea lui, spectacole, crosul organizat pentru Filip, papioane Filip şi multe altele. Eu am ales să spun tuturor durerea mea, am considerat că este mai bine aşa. Am încercat să adaptez totul pentru el, l-am scos mereu în față şi am arătat că se poate face orice pentru copilul tău. Nu există bariere, noi inventam barierele, noi stăm în neputinţă, nu copiii noștri cu dizabilități. Acum Filip are cinci ani, stă în şezut, încă nu merge singur dar merge susţinut de subraţ, iar el este fericit că o poate face.
Aceasta este o parte din povestea noastră și a Prinţului Filip.