4 minute

Luana Tudor este diagnosticată cu tetrapareză spastică, “îmbunătățită” cu elemente extrapiramidale (mișcări necontrolate ale corpului). Acum se pregătește pentru BAC, pe care îl va da într-un liceu de masă, fără curicullum adaptat, deoarece Luana a ales să se  adapteze ea e cerințelor lumii reale și nu invers.

Luana Tudor, împreună cu echipa sa: bunicul, medicul și kinetoterapeutul său

Hai să urcăm pe poduleț, Lu! îmi spune Mihai, kinetoterapeutul. O nu, iar podulețul, iar n-o să reușesc și o să plâng, iar o să iasă Maie din sală, nici nu știu de ce ține Mihai atâta să urc pe cutia asta albastră, zice că numai așa voi putea să merg singură, ca toți copiii. Da, ieri am împlinit 6 ani și eu încă nu merg singură, decât dacă mă ține maie de mână. Maie e așa bună, stă mereu cu mine, chiar și aici la spital.

Circul care urmează acum va fi nimic pe lângă cel de mâine dimineață când doamna doctor îmi va face iar toxină (toxină botulinică) la ambele picioare, care e tot pentru mers. Doamna doctor (dr. Conferențiar Luminița Pădure), sau mami Lumi, cum îi spun eu, îmi spune mereu că va veni o zi în care o să merg, ca toți copiii. Deși mă doare când ea îmi face toxină, o iubesc pentru că de fiecare dată când ajung aici la spital, mă strânge la pieptul ei cald și parfumat frumos și mă simt de parcă aș ajunge acasă, căci acasă la Periș când mă duc, nu mă așteaptă nici o mămică, dar aici da. I se potrivește numele de Luminița, are o privire luminoasă și veșnic veselă, iar când intră în salon dimineața la vizită, mă luminez și eu…

Într-o zi sfântă de 7 ianuarie m-am ridicat din patul în care dormeam cu Maie și am luat-o singură spre ușa pe care tocmai apărea bunicul care se întorcea de la biserică, făcându-i în ciudă formei de paralizie cerebrală de care sufăr – mai precis tetrapareză spastică “îmbunătățită” cu elemente extrapiramidale.

După 13 ani…

Sunt Luana Tudor și am 19 ani și jumătate și, apropo, Tudor vreau să rămân, căci altfel i-aș face confuzi pe cei care îmi citesc versurile aflate în cele trei volume tipărite până acum. Majoritatea celor care îmi cunosc pasiunea pentru scris spun că voi fi o autoare de succes, însă eu încerc să-i conving că prin scris îmi explic mie însămi ce mi se întâmplă și împărtășesc cu ei “explicațiile” mele, cu gândul că poate-poate învață și ei ceva din ele; doar pentru asta o fac, nu pentru a se striga cândva după mine doamna scriitoare.

Cred că v-ați dat seama din episodul relatat din mintea unei omide de 6 ani că m-am născut un pic mai specială, având nevoi speciale – care cu timpul s-au diminuat, din fericire. Cu doi ani mai târziu de la acel episod, adică la opt ani, speranțele și munca mea și a “echipei” de lângă mine s-au dovedit a nu fi în zadar – într-o zi sfântă de 7 ianuarie m-am ridicat din patul în care dormeam cu Maie (bunica paternă) și am luat-o singură spre ușa pe care tocmai apărea bunicul care se întorcea de la biserică, făcându-i în ciudă formei de paralizie cerebrală de care sufăr – mai precis tetrapareză spastică “îmbunătățită” cu elemente extrapiramidale (mișcări necontrolate ale corpului).

Acum, omida aia care se văita întruna, s-a transformat într-un fluture curajos care a înțeles importanța kinetoterapiei și a toxinei botulinice – pe care acum o suport cu zâmbetul pe buze și făcând glume cu mami Lumi. Da, lumina mea nu s-a clintit de 19 ani de lângă mine, mi-a devenit singura confidentă și cea de care sunt sigură că mă va iubi mereu necondiționat, pe lângă bunicul meu, căci doar ei doi au mai rămas din “vechea echipă”- Maie mă veghează de aproape trei ani pe mine și pe cei dragi ai mei, din cer.

Voi da BAC-ul laolaltă cu 31 de colegi absolut normali fizic, BAC pe care îl dau într-un liceu de masă, fără curicullum adaptat, pentru că am preferat să mă adaptez eu mai bine cerințelor lumii reale, ca toți copiii.

Acum, noua mea echipă este mult mai mare și arată cam așa în ordine aleatorie: bunicul, mami Luminița, Albert Biclineru – kinetoterapeutul meu actual cu care am obținut cele mai bune rezultate din evoluția mea fizică, Adriana Sârbu – prietena mea de suflet care e mereu acolo pentru mine când nu e nimeni și mă ridică atunci când cad, câțiva prieteni minunați, mama mea biologică, care a venit mai aproape de mine între timp și cu care învăț pentru BAC, BAC-ul pe care îl voi da laolaltă cu 31 de colegi absolut normali fizic, majoritatea lor mă acceptă de 12 ani (dacă punem și un an de grădiniță), BAC-ul pe care îl dau într-un liceu de masă, fără curicullum adaptat pentru că am preferat să mă adaptez eu mai bine cerințelor lumii reale, ca toți copiii. Nu mi-a fost nici greu, nici ușor în cei 12 ani, a fost ca în VIAȚĂ (Doamne, și cât mai iubesc minunăția asta de viață!). Însă nu m-aș fi descurcat fără încrederea de sine și un optimism mare cât China, care câteodată îi scotea din sărite pe cei din jurul meu.

De un an și câteva luni au apărut ei, ei care au crezut în mine de la bun început, ei care mi-au arătat o lume mai frumoasă în care orice copil contează – indiferent de etnie, dizabilitate, religie sau poziție socială și mi-au dat șansa să mut munții alături de ei: echipa Salvați  Copiii, de la dragii mei colegi voluntari până la Roxana Paraschiv și Ștefania Mircea, le mulțumesc tuturor pentru încrederea acordată!

 

***Mai multe povești culese în parteneriat cu Salvați Copiii România despre invățământul incluziv puteți citi AICI

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Luana Tudor
Luana Tudor este o tânără care, vrând, nevrând a trebuit să se maturizeze de la o vârstă fragedă, să facă gimnastică în timp ce ceilalți copii se jucau afară, dar care nu a încetat să spere și și-a acceptat propria viață, îndrăgostitindu-se de aceasta așa cum este ea.