Hermannstadt Fest, Festivalul Internațional de Muzică la care participă înca de la prima ediție și copii cu dizabilități fizice și psihice proveniți din centrele de plasament.
În ultimul weekend din iunie am însoțit mica artistă-cântareață la Festivalul Internațional de Muzică pentru Copii și Adolescenți Hermannstadt Fest, desfășurat la Sibiu și aflat la a treia ediție.
Am fost deja la multe manifestări de gen și cunosc aproape pe dinafară modul de desfășurare. Nu prea există surprize, decât eventual neplăcute și nici lucruri ieșite din comun. Copiii sunt împărțiți pe categorii de vârstă și, în funcție de concurs, pe genuri muzicale, vin, urcă pe scenă, cântă, seara sau a doua zi are loc festivitatea de premiere, ura și la gară! Unii pleacă cu gura până la urechi, alții ușor nemulțumiți, iar alții supărați de-a dreptul, ca deh, așa e în tenis, nu poți câștiga mereu.
Și totuși…sâmbătă dimineața, ușor amețiți de pe drum și grăbiți să ajungem în sală, găsim clădirea și când să intrăm, apar în fața noastră doi bărbați care poartă pe brațe un căruț. În căruț, o adolescentă zâmbitoare, cu un chip luminos și la fel de nerăbdător ca al tuturor copiilor prezenți acolo. Până să ne lămurim noi ce și cum, mai apare un căruț, cu o altă fată, la fel de frumoasă și zâmbitoare. Cei patru bărbați se chinuie să urce cărucioarele pe scări două etaje, pentru că Biblioteca Județeană Astra din Sibiu, ca probabil 90% din instituțiile publice din România, nu este dotată cu rampe speciale. Dar desigur, asta este altă discuție.
Ajungem în sală. Se făceau probe de sunet, așa că trimit și eu copilul să cânte un refren, să fim siguri că se aude ok. Pe scenă, un baiețel nevăzător repeta și el. O voce minunată și o interpretare de o sensibilitate ieșită din comun. Atunci mă uit în jur. Aproape de noi, o altă fetiță, fără brațe și fără picioare, dar cu un zambet larg și niște ochi în care sclipește bucuria lucrului făcut de drag, lângă ea un alt băiat, ce pare să aibă dizabilități fizice și psihice. Îmi dau seama că fetele întâlnite jos nu sunt o excepție și că există un întreg grup de copii cu dizabilități. Copii care, la fel ca și copilul meu și ca ceilalțti copii prezenți acolo, iubesc muzica, studiază, muncesc și vin să se simtă bine, făcând ceea ce le place.
Inițial am crezut că există o secțiune specială în festival pentru ei. M-am lămurit însă repede că nu, ei nu au fost separați de restul, ci au fost lăsați să își măsoare forțele laolaltă cu ceilalți copii. Au fost prezentați exact ca orice concurent și au urcat pe scenă cântând despre joacă și joc, despre iubire, fericire, dans, despre lucruri normale, pe care au și eu dreptul să le facă sau măcar să viseze la ele.
Au avut totuși niste privilegii, firești până la urmă. Nu au plătit taxa de participare și nici cazarea, acestea fiind asigurate de organizatori, cu sprijinul primăriei și sponsorilor.
Curioasă din fire, am intrebat-o pe doamna Daniela Simionescu, directorul Festivalului, cum de a decis să ofere acestor copii șansa de a participa la Festival.
“ Încă de la prima ediție au participat la Festival copii proveniți din centre de plasament. Anul acesta, văzând-o pe Lorelai (una din fetițele cu dizabilități locomotorii severe) la Next Star, i-am oferit o invitație pentru participare la Festivalul nostru. Am fost plăcut surprinsă să văd că s-au mai înscris și alți copii cu dizabilităti, majoritatea provenind și din centre de plasament. În total, au participat 5 copii cu dizabilităti – 3 din Republica Moldova, unul din Sibiu și unul din Târgoviște. Unul din copii, pe langă handicapul locomotor are și handicap psihic, iar unul este nevăzător. Doi copii au participat la categoria 13 -15 ani, iar ceilalți la categoria 16-20 de ani. Copiii au cântat foarte bine și au fost notați în consecință, clasându-se în fruntea categoriilor din care au făcut parte”
Trei dintre copii au luat trofeu, unul a luat premiul I și unul premiu II. Pe langă premiile categoriei, doamna Simionescu, alături de Fii star în țara ta a oferit celor cinci copii și Trofeul Învingătorilor.
Premiile le-au fost înmânate într-un moment integrat în festivitatea de premiere, dar desfășurat separat de ceilalți concurenți. Din rațiuni logistice, dar și din respect. Respect pentru munca lor, pentru efortul de a-și urma pasiunea, indiferent de obstacole, pentru curajul de a-și măsura forțele cu zeci de copii tipici, pentru încrederea în talentul lor. La finalul momentului, o sală întreagă s-a ridicat și i-a aplaudat în picioare. Majoritatea avea lacrimi în ochi. Am văzut lacrimi și în ochii lor, lacrimi de bucurie în fața unei normalități pe care și-o doresc și o așteaptă probabil în fiecare zi.
Din fericire, această normalitate dă semne tot mai clare că vrea să se instaleze și în țara noastră. În urma pasului făcut de organizatorii Hermannstadt Fest, pare că s-a deschis un drum pentru acești copii, ei fiind invitați să participe și la alte festivaluri de profil din țară. Pentru că așa este normal. Să îi lăsăm să cânte, să danseze, să se joace, să învețe, să trăiască viața pe care au primit-o. Iar noi să reînvățăm alături de ei normalitatea.
