Apărătorul fratelui meu

Familiile persoanelor cu dizabilități au nevoie de oameni care să le ia partea, să le preia vocea atunci când a lor e numai un urlet răguşit de plâns, să le ducă mesajul mai departe.

 

În 2013 publicam pe blogul personal primul meu text furios- Eu sunt mama lu’ retardata aia, după ce în ultimul an scrisesem texte uşurele, de parenting. În unele dintre ele povesteam şi despre ce înseamnă pentru mine a fi mama unui copil cu dizabilităţi intelectuale.

Eu sunt mama lu’… l-am scris dintr-o suflare. Nu e o capodoperă stilistică, dar a fost o supapă prin care, pentru moment, mi-am păstrat mintea intactă. Cred.

Povestea lui e simplă: una dintre prietenele mele de pe facebook sharuise postarea unui cunoscut blogger de parenting, postare în care povestea o întâmplare nu foarte plăcută de la Biroul paşapoarte. Angajata de la ghişeul de acolo era numită în postarea cu pricina „o retardată.”

Continue Reading →

Despre Ștefan, nepotul meu autist

Mă gândeam să nu spun lumii ca nepotul meu e autist pentru a nu-i pune în vreo situaţie ciudată pe ei şi poate pe mine. Acum le spun tuturor.

Un suflet de copil niciodată nu o să îţi arate decât fericire iar  atunci când afli că acel copil nu este sănătos el nu face decât să îţi adâncească sentimentul de bucurie că l-ai cunoscut.

În jur, lumea nu ştie ce înseamnă un copil autist şi nu ştie ce înseamnă autismul ca boală, tratament şi simptome. Ajungi să îţi dai seama că, pentru cei mai mulţi, a fi autist e o jignire. Eşti autist deci nu valorezi prea multe, nu meriţi să fii apreciat.

Continue Reading →

Prietenii mei au un copil cu handicap…

Reacţia care mi s-a părut cea mai potrivită mie, ca mamă, a fost a celor care au fost alături. Au venit, ne-au văzut, au văzut-o pe Cati, au văzut că noi suntem aceleaşi persoane şi au continuat relaţia cu noi ca şi până atunci.

Prietenii mei tocmai au aflat că bebeluşul mult aşteptat s-a născut cu o malformaţie gravă… Sau o trisomie de vreun fel… Sau are puţine şanse la viaţă… Sau nici măcar nu a supravieţuit…

Ce să le spun?

Cum reacţionez în faţa acestei cumplite situaţii?

Cum să mă port cu ei acum?

Probabil că mulţi dintre cei ce ne sunt prieteni şi-au pus întrebările acestea când s-a născut Cati. Pentru toţi a fost o veste şocantă, dureroasă, care i-a tulburat mult şi le-a zguduit temeliile concepţiilor despre viaţă. Viaţa nu este întotdeauna roz, nu îţi merge bine mereu şi când te aştepţi mai puţin se întâmplă să se întoarne cursul ei cu 180 de grade.

Continue Reading →

Manifestul părintelui altfel

Dizabilitatea, sub orice formă, nu o alegi tu, ci ea te alege pe tine sau pe copilul tău.

Eu sunt Mădălina, am 34 de ani şi m-am născut în Bucureşti. Nu ştiu dacă îţi aminteşti, dar s-ar putea să fi fost colegul meu de bancă la Şcoală 197 de pe Aleea Tincani sau colega de la Cercul de desen de la Palatul Copiilor. S-ar putea să ne fi certat pe conurile de brad strânse în tabăra de la Cheia sau să fi dat admiterea în Aulă mare de la Drept în iulie 1998. Şi mai cred că purtăm amândoi matricole prinse cu capse pe mâneca sau pe piept, pe care nu o dată le uitam acasă.

Continue Reading →