Sunt în curtea spitalului Obregia. Cea în care ne perindăm de ani buni pe la Neurologie pediatrică. E o curte imensă, cu multă umbră, iarbă şi trandafiri mari, ca cei din copilărie. Spitalul are mai multe secţii- Psihiatrie, din care ies la plimbare nişte pijamale în dungi ce au fost odată oameni, soţi, iubiţi şi iubite, copii veseli şi sănătoşi pe lângă părinţii lor. Alături, secţiile de Neurologie pediatrică, cele în care părinţii copiilor internaţi nu se deosebesc prea mult de pacienţii de la psihiatrie. Aceeaşi privire goală, aceiaşi pasi târşâiţi pe asfalt, aceleaşi braţe grele atârnând în jos. Internaţi laolaltă cu sufletele lor.
Astăzi sunt însă în faţa secţiei de Neurologie adulţi. Aştept să se facă ora de vizită, să o mai văd o dată pe bunica mea, internată acolo.
Banca pe care aștept se află în dreptul intrării într-una dintre secţiile Neuro copii. Mă uit fix într-un copac de mai bine de o oră. Cu coada ochiului, văd cum în dreptul meu parchează două ambulanţe. Dintr-una coboară o asistentă, bate la uşa încuiată a secţiei şi anunţă printr-o mică deschizătura: „Am un copil adus de la un centru… ştiţi… cămin de orfani. A rămas fără tratament şi e hiperkinetic…” Mai mult nu aud, doamna intra în spital. Iese după o vreme, aduce din ambulanţe patru copii însoţiţi de două doamne îngrijitoare. Băieții nu par mai mari de zece ani. Doamnele au dosare în mâini. Cunosc bine dosarele astea, avem şi noi unul acasă pentru fata noastră: groase, pline de recomandări şi tratamente. Mă uit atent la faţa copiilor. Merg de mână, par liniştiţi, povestesc cu asistentele de pe ambulanţă şi zâmbesc. Nu par a fi agitaţi sau a avea o criză.
