În căutarea unei grădiniţe pentru Ana

Una dintre temerile noastre, ale părinţilor copiilor atipici, este teama de excluziune socială. Va fi copilul meu acceptat de alții, de ceilalţi părinţi, de educatoarea de la grădiniță?

Logica nu mă ajută nici de data asta. Un copil special nu e o alegere făcută de o familie anume. Nu am fost întrebaţi “hei, te-ai descurca cu un copil mai altfel?” Logic ar fi, mergând pe acelaşi fir, să fie un fel de lege nescrisă, universal valabilă: l-am primit, îl iubim, luptăm cu toate resursele pentru a deveni un adult independent. De ce e nevoie de încă o luptă? De ce trebuie să convingem oamenii că şi locul copilului meu este între ei?

Da… aşa ar fi logic… dar intervine, din păcate, raţionalul şi omul raţional va lua decizii în favoarea propriului interes. Şi atunci auzim un” Domne Fereşte!”, eventual un compliment despre cât de puternici suntem (de parcă avem alte opţiuni), sintagma standard cu “nu avem locuri disponibile, mult succes pe viitor” şi la revedere. Neeext!

Sunt şi excepţii. Din fericire eu am avut şu am parte de ele!

După operaţia Anei trebuia să schimbăm grădiniţa. Şi nu pentru că cineva ne-a impus asta. O, Doamne, nu. Vechea grădiniţă a făcut tot ce este omeneşte posibil pentru copilul nostru. De la primirea Anei la orice oră, numai să fie între copii, la strângere de fonduri pentru ea și organizarea de concerte caritabile. Nu îmi ajung nouă vieţi să pot mulţumi pentru cât ne-au ajutat. Educatoarele Anei au locul lor special în inima familiei mele. La fel și părinţii colegilor Anei ne-au sprijinit necondiţionat. În tot tabloul acesta de susţinere totală nu îmi puteam imagina că există şi reversul medaliei. Oameni care nici nu vor să audă că noi, ăştia mai diferiţi, existăm.

Trebuia, totuşi, să schimbăm grădiniţa.

Continue Reading →

În gândul Olgăi

Olga

Nu sunt nici drăguţă, nici ciudăţică. Sunt Olga! Şi am opt ani. Da, merg la şcoală. Acasă. Mama mă învaţă să îl scriu pe A. Învăţ despre animale. Cel mai mult îmi place broasca. Cânt. Uneori pictez, alteori mama mă cam obligă să ating tot felul de chestii ciudate: faină, nisip, paiete, scoarţă de copac sau ceva umed şi moale, în faţa căruia îmi repetă „e moaaaaale, are culoarea verde” – aici mama vorbeşte mai ciudat, ca şi cum nu aş auzi bine, spune tare şi dur, sunetele ei mă enervează: VERDE. Nu îmi place când mama vorbeşte aşa cu mine. O aud foarte bine şi înţeleg ce îmi spune, spun şi eu după ea „verde”, sigur că spun, doar ştiu bine culorile, numai că mama nu aude, mama niciodată nu aude ce vorbesc eu în mintea mea. O mai aud încă o dată repetând „verde” dar nu ştiu de ce mama nu e bucuroasă, ochii i se înnegresc pe dedesubt şi se fac lucioşi, mă strânge tare în braţe, tare încât pot să îi aud inima, capul meu ajunge în dreptul coastelor mamei, o aud cum bate tare şi nu ştiu de ce îmi vine o căldură şi mie sub coaste, atunci nu mai spun verdeverdeverdeverde în capul meu ci doar „poţi Olga” şi, ca prin magie, guriţa mea poate să facă ceea ce face deja capul, guriţa mea spune „te iuc” şi inima mamei bate şi mai tare sub coaste, mama plânge acum. „Cum plânge fluturaşul, Olga?” Ştiu că trebuie să îmi ridic mâinile la ochi şi să fac „îîîîîî” şi să par supărată.

Continue Reading →

ADHD- scurt istoric

adhdADHD-ul reprezintă o tulburare psihiatrică ce se diagnostichează începând cu copilăria mică și care se manifestă printr-un comportament marcat de un puternic deficit de atenție și hiperkinetism (copilul stă liniștit perioade mici de timp).

Infografic ADHD

Copilul nu poate se poate concentra decât puțin timp pe anumite sarcini, este impulsiv, repezit, nu poate sta prea mult timp pe loc, are o răbdare foarte mică și o rezistență mică la frustrare. Toți copiii sunt energici, dar aceștia sunt ca niște mici „bombe” de energie. Din păcate, din cauza unei grele concentrări a atenției copilul pare că nu înțelege cerințele adulților, din cauza nerăbdării, devine epuizant și poate avea cerințe nerezonabile, pentru că nu poate sta la un loc, nu reușește să termine nimic din ce începe.

În acest moment, această tulburare a devenit foarte dezbatută în mediul public și toată lume o ia în discuție ca și când ar fi o scorneală a epocii moderne. Tulburarea aceasta nu este o invenție ce a părut „de curând” și care „apare de la toată tehnologia de acum” sau „este inventată pentru a vinde medicamente”. Vorbim despre o tulburare la care s-a făcut referire în mai multe situații chiar de la începutul secolului trecut.

Continue Reading →