Un prim pas în traseul terapeutic pe care îl are de parcurs copilul cu tulburare de dezvoltare îl reprezintă evaluarea psihologică, de care se ocupă psihoterapeutul pediatru. Cum se desfăşoară această evaluare, despre importanţa sa şi despre nevoia implicării directe a părintelui în acest proces de terapie şi evaluare periodică explică Raluca Tita, psiholog specialist în psihologie clinică, coordonator Fundația Umanitară Gimmyni.
Simptomele deficienţei de procesare senzorială pot fi de la ușoare la severe. Pentru copiii, adolescenţii sau adulţii cu deficienţă de procesare senzorială dificultăţile sunt cronice și afectează semnificativ viaţa de zi cu zi.
Procesarea senzorială se referă la modul în care sistemul nervos primeşte mesaje de la simţuri şi le transformă în răspunsuri motorii şi comportamentale. Deficienţa de procesare senzorială apare când semnalele senzoriale ori nu sunt detectate, ori nu sunt organizate în răspunsuri potrivite. Aceasta deficiență poate afecta persoana într-unul sau mai multe sisteme senzoriale.
Anumite probleme, precum o fractură, probleme de vedere, etc., sunt foarte evidente. Alte probleme, cum ar fi cele de integrare senzorială nu sunt așa evidente, dar se manifestă la mulți copii, fie că aceștia sunt în evidența medicilor cu anumite patologii, fie că nu au vreun diagnostic.
Integrarea senzorială se manifestă ca un automatism la majoritatea oamenilor, deci suntem tentați să ni se pară ceva firesc, așa cum ni se par firești și bătăile inimii sau digestia.
Dacă nu sunt severe, deficiențele de procesare senzorială nu sunt observate de cei ce nu au o pregătire în domeniu. Chiar și mulți medici se focalizeză pe afecțiuni și de multe ori nu recunosc problemele de integrare senzorială. Nici cadrele didactice nu au informații pentru a identifica aceste probleme. Părinții în schimb, își observă copilul tot timpul, cel mai probabil văd problema, dar fără cunoștințe despre sistemul nervos, nu înțeleg ce se întâmplă cu copilul lor.
În urmă cu şapte ani intra în viaţă noastră Lizuca. O prezenţă plăcută în burtică, cuminte, uneori rebelă, mai ales când exageram cu înotul, însă agreabilă şi permisivă cu călătoriile şi agitaţia mea de zi cu zi. Îi ştiam numele cu mai bine de cinci ani înainte ca ea să apară. Ştiam că o să fie cea mai iubită fetiţă şi că o să poarte numele mătuşii şi bunicii mele preferate, Ana Elisabeta. Sarcina a fost uşoară, plăcută, am lucrat până cu două zile înainte de a naşte cu veselie şi uşurinţă. Nimic nu anunţa faptul că Lizuca noastră va fi altfel…La două zile după naştere am primit vestea că este suspectă de un sindrom genetic, care a fost confirmat două săptămâni mai târziu. Trisomie 13 sau Sindromul Patau. Este o anomalie cromozomială care afectează 1 din 22 000 de copii care se nasc. Este vorba despre faptul că perechea de cromozomi 13 conţine material genetic în plus, fie o parte, fie un cromozom întreg. Această condiţie genetică determină multiple malformaţii ale organelor şi retard sever psiho-motor. Puţini sunt cei care supravieţuiesc la naştere, iar dintre cei care se nasc cu acest sindrom, între 5 şi 10% reuşesc să depăşească primul an de viaţă. Iar Lizuca este unul dintre supravieţuitori!
De când suntem părinţii Lizucăi, ne gândim incontinuu la soluţii pentru ea. Convenţionale sau nu. Am ȋncerat foarte multe terapii alternative si cu certitudine vom mai ȋncerca şi de acum ȋncolo, ȋnsă o să mă opresc asupra celor care au avut rezultate pozitive asupra ei.
Terapia asistată de animale este cea pe care am practicat-o ȋncă de la naştere, pentru că am avut ȋntotdeauna câini ȋn casă.