Autor: Laura Armeanu – elevă cls. a XI-a C Liceul Pedagogic “Mircea Scarlat”, Alexandria
Coordonator campanie: Prof. Eliza Marinela Sotirescu
Eu sunt unul dintre acei copii ”prețioși”, așa cum spun medicii copiilor doriți și așteptați ani de zile de către părinții lor. Am câștigat lupta pentru viață, deși la naștere am avut puțin peste un kilogram și jumătate, iar părinților mei li s-a dat de înțeles din prima clipa că nu prea sunt șanse să trăiesc. Am contrazis acest pronostic crud și iată-mă astăzi în fața dumneavoastră, o luptătoare care speră din tot sufletul să se apropie cât mai mult de ceea ce înseamnă un om apt de a trai o viață normală.
Odată câștigată lupta pentru viață, a început o alta, pentru recuperarea psihomotorie, pentru ca nașterea prematură a avut consecințe ce s-au reflectat asupra stării mele de sănătate. Această etapă a început la vârsta de un an, când părinții au observat că nu am tocmai progresele copiilor de vârsta mea și am fost diagnosticată cu parapareză spastică. În acest proces, m-au ajutat enorm medicii, dar și familia care mi-a fost permanent alături, realizând că numai cu sacrificii imense aș putea să mă apropii de normalitate. Părinții m-au sprijinit nu numai în recuperarea propriu-zisă, ci și în a mă comporta ca un copil fără probleme. Am fost educată să vorbesc deschis despre situația mea și am fost conștientă de ce pot și ce nu pot face, dar am avut permanent dorința de a mă apropia de ceea ce reușeau copiii de aceeași vârstă cu mine. Pentru aceasta, la vârsta de trei ani, am fost înscrisă la grădinița normală, deși nu mergeam în picioare fără susținere. Grație doamnei educatoare, am fost primită cu multă căldură de către colegii mei, de care m-am atașat foarte repede, și le-am spus părinților că pot să plece, pentru că eu rămân la grădiniță.
Am mers în excursii, am participat la spectacole și la serbări – preluam și rolurile colegilor care, din diferite motive, absentau – și, fiind privită cu apreciere de către copii, am căpătat și mai multă încredere, iar problema locomotorie ocupa deja un loc secund. În acea perioadă, am suferit două intervenții chirurgicale care au presupus imobilizarea mea în aparat gipsat. Atunci, doamna educatoare m-a vizitat, mi-a adus scrisori de încurajare, felicitări și mărțișoare de la colegi și mi-a spus că în ziua operației toți s-au rugat pentru mine. După grupa pregătitoare, am mai rămas încă un an la grădiniță, pentru a mă recupera intens și am mers la o altă grupă, cu alți colegi și altă doamnă educatoare. Pentru că doamna nu știa prea multe despre integrarea mea in colectivitate, îi era teamă și, când mă vedea că mă îndrept spre locurile de joacă, mă sfătuia să iau loc, din dorința de a mă proteja. După o perioadă, fiind prea dezamăgită de aceste opreliști, am rugat-o sa mă lase în preajma colegilor și să nu mă mai trateze ca și cum aș fi “Statuia Libertății”. Doamna educatoare a fost atât de uimită de această expresie, încât din acea zi și-a schimbat radical modul de a mă trata.
Ulterior, la școală am fost percepută tot ca un copil sănătos, deși colegii erau conștienți de limitele mele cauzate de problemele de sănătate. Împreună cu doamna învățătoare, mă apreciau și am fost inclusa în orice acțiune, acest lucru fiind ceva firesc. Au fost permanent dispuși să mă sprijine pentru că mă deplasam greu, au fost foarte protectori, ținându-mă de mână, acest lucru devenind un reflex pentru ei. Nici la gimnaziu nu s-a schimbat nimic, atât colegii, cât și profesorii m-au sprijinit în continuare. În aceasta perioadă, am mai avut doua operații cu imobilizare de trei luni la fiecare dintre ele. Înainte de acestea, colegii mi-au adus cadouri, o felicitare și desene cu mesajul ”Te iubim și te susținem!”. M-au vizitat acasă pentru a-mi aduce lecțiile, iar profesorii pentru a mă evalua, astfel încât să nu întrerup anul școlar. Colegii mă vizitau și pentru a-mi distrage atenția de la situația mea, povestindu-mi lucruri hazlii sau pentru a mă încuraja făcându-ne vise împreuna pentru viitor. Aceste gesturi m-au ajutat sa merg mai departe, iar bucuria recuperării mele a devenit un succes de echipa. Toate acestea m-au făcut să regret enorm că a luat sfârșit clasa a VIII-a, când fiecare a mers pe un alt drum.
Mergând la liceu, m-am integrat cu ușurință tot datorită profesorilor și colegilor, pentru care a contat numai modul meu de a mă comporta, ce rezultate am și nu problema de sănătate. La fel de încurajată am plecat și la intervenția chirurgicală din aceasta perioadă, cu multe surprize personalizate, iar după operație au avut grijă sa mă țină antrenată în atmosfera clasei, chiar daca eu eram imobilizată acasă. Acestea nu m-au împiedicat în acești trei ani de liceu să particip la activități, concursuri și olimpiade, iar de rezultatele obținute sunt foarte mandră, impulsionându-mă să nu mă opresc aici. Sunt convinsă că pot mai mult, iar idealurile mele nu-mi permit să stau și să-mi plâng de milă, din contra, mă simt un copil norocos. Am câștigat mai întâi lupta pentru viață, iar apoi provocarea integrării în societate. Din fericire, nu am fost marginalizată din cauza problemei mele de sănătate, așa cum se întâmplă cu mulți alți copii. Considerându-mă privilegiată, vreau să le mulțumesc medicilor, cadrelor didactice de al căror sprijinit am beneficiat din plin și, nu în ultimul rând, dragilor mei colegi, în mijlocul cărora m-am simțit minunat.
Disclamer: Acest material face parte din proiectul «Trimiteți-mi prietenul la școală!», implementat de Salvați Copiii România cu sprijinul financiar al Uniunii Europene. Conținutul său este responsabilitatea unică a Salvați Copiii România și nu reflectă în mod necesar opinia Comisiei Europene.
