3 minute

Încă din copilărie visam ca până la treizeci de ani să am propria firmă, casă, maşina, soţ şi copil. Am fost întotdeauna un om care, dacă-şi punea ceva în cap, se făcea luntre şi punte şi reuşea să obţină ceea ce doreşte, aşa că le-am bifat încetul cu încetul pe toate… La douazeci de ani de ani aveam casa şi maşina visate, o firmă prospera cu șaizeci de angajaţi, un soţ minunat şi cea mai frumoasă şi mai grozavă fetiţa din lume.

Au urmat câţiva ani fericiţi, cu vacanţe minunate, multă muncă, dar răsplătită pe măsură şi multă veselie, atât acasă cât şi la firmă. Apoi a venit criza… firma a mers din rău în mai rău, dar n-am disperat, am strâns cureaua, am concediat o grămadă de oameni (pe majoritatea cu lacrimi în ochi) şi ne-am zis că ne-om descurca noi cumva. La scurtă vreme, însă, fetiţa noastră cea minunată s-a îmbolnăvit.

După ce am trecut de coşmarul iniţial, în care am aflat ca dacă mai trăieşte peste două ore, atunci poate mai trăieşte o săptămână şi s-a dovedit a nu fi aşa, am aflat că Maia are o boală rară, un tip de imunodeficienţă primară în care organismul ei nu produce suficienţi anticorpi iar o parte din ei sunt greşit direcţionaţi şi atacă celulele sângelui.

A urmat un an cu vizite din două în două zile la spital, pentru analize, asta când nu era mai rău şi rămâneam acolo. Am avut norocul de a ajunge în grija unui medic extraordinar, căruia îi datorez viaţa fiicei mele. Datorită lunilor petrecute în spital şi a nopţilor nedormite păzind copilul nu ne-am mai putut ocupa suficient de firma aşa că, la un moment dat, am fost nevoiţi să luăm hotărârea de a închide porţile. Nu ne-am descurajat nici atunci, am hotărât să o luăm de la început, poate în altă ţară. Nu am apucat, pentru că Doamne-Doamne a hotărât că pot duce mai multe de atât. Soţul meu s-a îmbolnăvit şi, după câteva săptămâni de chin, s-a stins din viaţă. Aveam amândoi treizeci și cinci de ani pe atunci.
Au mai trecut doi ani. Lumea în care trăiam cândva a dispărut treptat şi-mi pare-a fi un basm îndepărtat…
În ultimii ani m-am simţit de parcă aş locui într-un montagne-russe, o succesiune de evenimente derulate la viteze ameţitoare, cu prăbuşiri abrupt şi bruşte, care nu-ţi lăsau timp nici măcar să-ţi tragi respiraţia.
Am învăţat multe în acest timp. Am învăţat să apreciez fiecare moment de linişte şi calm, chiar dacă într-un colţ de suflet pândea mereu anxietatea gândului celui de-al doilea pantof care urmează să cadă. Am învăţat cum e să ţi se frângă inima în mii de bucăţi şi am învăţat să preţuiesc fiecare clipă. Deşi se spune că există mulţi oameni răi pe lumea asta, eu nu i-am întâlnit. Am învăţat în schimb că există mulţi oameni buni. Am învăţat atât eu, cât şi Maia, să nu ne lăsăm învinse de boală, am învăţat să compensăm sutele de zile petrecute în spital cu alte sute de zile de bucurii mărunte. Am învăţat faptul că fericirea o găseşti doar în clipa prezentă, dacă reuşeşti să nu te gândeşti prea mult la ceea ce a fost şi să nu-ţi baţi prea mult capul cu ceea ce va fi.

Poveste publicată cu sprijinul Asociatiei Române a Pacienților cu Imunodeficiențe Primare

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Supereroi Printre Noi
Suntem o un grup de oameni care, într-un fel sau altul, avem ceva în comun: o persoană cu nevoi speciale. Am ales să spunem aici poveştile lor, poveştile supereroilor care trăiesc printre noi. Pentru că de la ei am învăţat cea mai importantă lecţie de viaţă: fiecare zi dusă la bun sfârşit este o victorie!