5 minute

O poveste despre viața cu leucemie mieloidă cronică, cu implicările acestei boli dar, cel mai important, o poveste despre echilibru, despre ce înseamna să rămâi pozitiv, să iubești și să speri…

Mă numesc Adriana Covaciu, am 35 ani, locuiesc în București dar sunt ardeleancă, de pe valea Almașului, o zonă absolut minunată! Deși am ales să trăiesc departe de locurile natale, gândul îmi este acolo, către locurile în care am crescut și către familia mea.

Anul 2004 a fost un an foarte greu pentru mine, a trebuit să depășesc șocul pierderii unei persoane importante din viața mea și la 3 luni după aceea avea să mă lovească o veste cruntă, leucemie mieloidă cronică.

Habar nu aveam ce urma să mi se întâmple, nu aveam simptome, doar ușoare amețeli și scăderi în greutate însa le puneam pe seama traumei emoționale suferite, însa lucrurile s-au complicat când într-o zi, mergând pe stradă am avut o amețeală foarte puternică, totul s-a înnegrit și povestind toate acestea unei prietene minunate, Mariana Brașoveanu, ea mi-a recomandat să merg să-mi fac câteva analize…am refuzat și am refuzat până când am înțeles că nu trebuie să mă joc cu viața și sănătatea mea.

Am ajuns la spital, am efectuat un set de analize și am plecat, eram foarte convinsă că nu voi mai reveni cel puțin un an  în acel spital.

Nu a fost să fie așa, am fost rechemată și am repetat analizele, erau mulți doctori în preajma mea și începusem să înțeleg că e ceva mai serios…însa nu m-am speriat, nu am vrut să mă las cuprinsă de panică, orice ar fi se poate rezolva…acestea erau gândurile mele.

Am ajuns la un specialist hematolog, care în prezent este și medicul meu curant și căruia-i mulțumesc enorm pentru tot ce a făcut pentru mine, Dr. Stoia Răzvan care, după o altă serie de analize, mi s-a pus diagnosticul.

Ce a fost important în momentul diagnosticării a fost modul în care mi-a vorbit domnuul doctor. Așa cum spuneam, după o perioadă de analize și teste, am primit diagnosticul din care eu ințelegeam doar leucemie, că este grav și că poate…voi muri? În momentul acela, medicul mi-a explicat un lucru: că depinde de mine și doar de mine cum înțeleg aceast diagnostic și cum privesc boala, că nu trebuie să cred tot ceea ce scriu unii/alții pe internet și că se poate trăi cu această boală mulți ani, depinde de mine cum!

A fost, pot spune, primul pas în această luptă, am primit încrederea de care aveam nevoie, eu îi spuneam ” aliat” și mi-am reconstruit o nouă viață.

Am cautat să înțeleg cauza care a dus la acest diagnostic și cum să fac din  această veste groaznică un lucru minunat pentru mine.

Mi-am dat seama că suferința emoțională suferită în urmă cu 3 luni înaintea diagnosticării stătea la baza acesteia. Emoția negativă m-a îmbolnăvit, așa că mi-am propus ca în fiecare zi să lucrez cu mine, să-mi întăresc psihicul și nicio clipă nu am simțit amentințarea morții..nicio clipă.

Iubeam prea mult viața și nu aș fi cedat fără să lupt pentru ea, în fiecare zi îmi spuneam: tu vei trăi mult și vei motiva și alți pacienți ca tine.

Nu a fost ușor și nu mă speria atât de tare boala cât acceptarea sau neacceptarea celor din jur și cum aveau să privească când le voi spune că sunt bolnavă, pentru că nu voiam să ascund această boală, voiam ca toți cei care mă cunoșteau sau nu să știe cât de important a fost să-mi ascult corpul, să înțeleg anumite semne iar când cineva îti spune să mergi să-ti faci un control, să-l asculti, că îti poate salva viața!

Am urmat un tratament medicamentos dar care nu era chiar bun pentru mine, așa că în 2009- decembrie, situația arăta că boala evolua și că trebuie să se intervină rapid. Și atunci m-am întrebat dacă evoluează pentru că: nu este tratamentul potrivit mie, că nu sunt suficient de pozitivă sau teama mea de singurătate o alimenta?

Abia atunci am simțit cu adevărat acest diagnostic, am simțit o teamă treribil de mare, teama de moarte și îmi era ciudă într-un fel că nu trăisem suficient cât să fac ceva pe acest pământ…în decurs de maxim 10 minute, am avut atâtea gânduri negative…dar ceva din mine striga și îmi spunea: Ce faci?!!! De ce cedezi acum? Ești puternică, și vei reuși, luptă pentru viața ta! Era forța mea interioară, puterea care se regăsește în fiecare din noi, trebuie doar să o activăm.

Am ales din nou să fiu pozitivă, încrezătoare, am discutat cu medicul meu ce înseamnă un nou tratament, și l -am început imediat. Prima săptămână a fost cumplită, trecerea era foarte grea pentru organism, însa am simțit că acest tratament este potrivit mie și am avut răbdare să se acomodeze organismul.

În scurt timp aveam să mă simt extraordinar, toate stările de oboseală și greutate dispăruseră. Eram un alt om!

Am început să îmi creez un vis, acela de a ajunge în remisie. După 2 ani aveam să fiu acolo.

Am învățat să mă iubesc foarte mult, să îmi accept boala, să o fac “prietena” mea, să elimin din viața mea tot ceea ce îmi provoca emoțional rău, să mă bucur de natură, de oamenii din jurul meu, să fiu mai bună și am descoperit ceva: atunci când ofer cuiva o mână de ajutor, sufletul mi se umple de bucurie. Iată încă un mod care mă duce către vindecare.

În toți acești ani nu am renunțat să lucrez, am schimbat însă modul în care îmi desfășuram activitatea și nu le-am ascuns colegilor și șefilor mei că sunt pacient cu o boala rară. Le spuneam că oricine poate fi în situația aceasta și că nu este o rușine că sunt bolnavă și nici nu voiam să fiu tratată ca un om bolnav, tot ce voiam să știe era faptul că eu exist și că și noi avem dreptul să trăim normal, să visăm, să iubim, să muncim.

În final, vă spun că, pentru mine, ingredientul principal în tot ceea ce am și simt în acest moment este IUBIREA.

Acum, dupa 11 ani, am ajuns să fac ceea ce doar visam la început: să motivez alți pacienți cu o astfel de boală și nu numai.

La inițiativa bunei mele prietene Cosmina Grigore ( supraviețuitoare a unei forme de cancer) am început o serie de seminarii dedicate pacienților nou diagnosticați, iar aceste seminarii îmi demonstrează câtă nevoie aveam eu să fac acest lucru și câtă nevoie au ceilalți pacienți să vadă și să vorbească cu cineva care s-a luptat cu o formă de cancer și care acum e bine.

Echilibrul meu: o minte sănătoasă într-un trup sănătos! Contează cum ne alimentăm sufletul și corpul așa că sunt foarte atentă la ceea ce mănânc și în fiecare zi învaț lucruri noi în materie de alimentație dar, cel mai important, îmi ascult propriul corp, care îmi spune ce-i trebuie.

Pasiunea mea: îmi place foarte mult să pictez și să gătesc și nu am renunțat la pasiunile mele, pot spune că le-am descoperit după ce am fost diagnosticată și chiar ajută să ai activitate, să faci ceea ce iți place. A, și mai am o pasiune: să-i fac pe cei din jurul meu fericiți!

“Pacienții cu boli rare există, să fim constieți de existența lor”
Împreună suntem mai puternici, împreună ne facem auzită și ascultată vocea.

Vă îmbrățisez cu drag pe toți și nu uitați: viața este neprețuită, iar sănătatea este comoara fiecărui om.

Covaciu Adriana

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Supereroi Printre Noi
Suntem o un grup de oameni care, într-un fel sau altul, avem ceva în comun: o persoană cu nevoi speciale. Am ales să spunem aici poveştile lor, poveştile supereroilor care trăiesc printre noi. Pentru că de la ei am învăţat cea mai importantă lecţie de viaţă: fiecare zi dusă la bun sfârşit este o victorie!