Povestea mea, având în vedere că sufăr de o boală considerată rară, nu este una tristă. Am 33 de ani şi de 6 ani am distonie cervicală. Aceasta afecţiune îi afectează pe cei suferinzi pe toate planurile: fizic, social, emoţional, material. La prima vedere este o boală cruntă, care dă celui bolnav o stare de disconfort, nervozitate, însoţite de dureri mai mici sau mai mari, din cauza crampelor musculare, a mişcărilor spasmodice, a dezechilibrului şi a lipsei de energie. Este un, “bagaj”de simptome neplăcute care nu sunt neapărat vizibile dar care, la nivel individual, sunt simţite până în adâncul fiinţei care le poartă.
În momentul în care am primit acest, “bagaj” eram în plină forţă, eram studentă, mama unei fetiţe de 5 ani, soţie, aveam un loc de muncă, timpul meu se scurgea în rutină de zi cu zi, neluând în seamă importanta lucrurilor mici, care-ţi pot schimba viaţa. Visam la lucruri mari, aveam planuri măreţe, credeam că fericirea o poţi găsi pe plan material. Acum cred cu toată convingerea că nimic nu este mai important decât sănătatea fizică şi spirituală.
Cu ajutorul aceste boli am învăţat să mă bucur de lucruri mărunte, să-mi apreciez familia şi pe cei din jurul meu şi să-i tratez şi să-i înţeleg ca fiinţe umane, am învăţat să scot partea materială din context, am învăţat să judec cartea după conţinut, nu după copertă, am învăţat că aspectul spiritual este cel care contează şi că el trebuie construit. Acum sunt mai bună luptătoare şi am văzut că pentru ce-am luptat până acum a fost în zadar, am acceptat această boală ca pe o lecţie care mi-a fost dată pentru vindecarea mea spirituală şi am învăţat să iubesc viaţa mai mult decât până acum şi să ţin capul drept şi la propriu şi la figurat în orice situaţie. Am mai învăţat că viaţa nu se numără în zile, ci în clipe frumoase şi că în puterea noastră stă să făurim clipe şi vise.
Cătălina Crainic
