2 minute

Cristina Coman s-a alăturat echipei Supereroi printre noi în calitatea sa de mămică la dublu: a lui Darius, un şcolar vesel şi sănătos şi a Anei, fetiţa sa diagnosticată cu Sindrom Rasmussen

Când te doare ceva, o măsea de exemplu, spui uneori lucrul acesta persoanelor care sunt lângă tine dar nu o faci intenția de a primi un răspuns gen “mergi la stomatolog”. Tu știi că asta trebuie făcut, dar din varii motive nu ai ajuns. Ai nevoie de cineva care să iți spună “ştiu că doare rău, e groaznică durerea de măsea, dacă pot face cumva să te ajut să îmi spui, sunt aici, doar să îmi spui”.

Când mi s-a oferit șansa să scriu despre cum arată viața mea de când sunt mama unui copil special, am luat-o ca pe unul dintre răspuns rugilor mele. Sunt momente în care îmi vine să ies în stradă și să strig până îmi înroşesc gâtul “nu vezi ce greu îmi e? Chiar nu vezi că eu nu meritam asta și nimeni pe pământul ăsta? Trebuia să mă pregătesc pentru serbarea de terminare a grădiniței acum, nu să caut grădiniţe care să fie de acord să îmi accepte copilul ăsta minunat, să caut activități extrașcolare și nu terapii, să plecăm în vacanțe și nu la recuperări”. Strig în mine și îmi trece, dar sunt convinsă că toată frustrarea aceasta se adună undeva într-un colț al inimii, al ochilor și mi-e teamă de clipă în care nu voi mai avea unde depozita atâta durere. Faptul că îmi fac cunoscută neputința de a îmi vindeca copilul special născut sănătos, că îmi spun fricile legate de viitorul lui, nemulțumirile date de perdeaua după care ne ascund unii, e asemenea unui tubuleț mic şi subţire, pe unde se scurge încet dar sigur frustrarea, teama și face loc altor, un fel de preaplin care mă împiedica să dau pe dinafara necontrolat.

Voi citi poveștile altor supereroi, o să îmi iau puterea din voința lor, o să îmi spun păsurile, o să îmi scriu lacrimile și speranțele alături de ei. Nu mai vreau răspunsurile, deşi bine intenţionate, “trebuie să gândeşti pozitiv”. Oamenii vor să te încurajeze, doar că nu găsesc modul cel mai potrivit. Sincer, nici eu nu știu un mod potrivit încă. Poate aflăm împreună.

Tu, părintele unui copil special știi cât mă doare când copilul din parc îl respinge pe al meu deoarece nu vorbește cum trebuie, deoarece nu aleargă la fel de repede sau deoarece repetă aceleași lucruri pe care e sigur că le poate zice dar e numit “papagal” și asta îi șterge zâmbetul de pe față, dramul de încredere pe care îl are în el.

Simt că am ajuns acasă, locul în care mă simt confortabil, în care vom găsi soluții, ne vom spune părerea, tipici și atipici.

Avem ce învăța unii de la alții, soluțiile tale sunt problemele mele!

 

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Dacă ți-a plăcut acest articol, lasă-ne adresa ta de email pentru a ține legătura cu noi.

Te poți dezabona oricând.

Cristina Coman
Este mămica la dublu, pentru Darius şi pentru Ana, diagnosticată cu Sindrom Rasmussen. Se consideră naiv de optimistă deseori. Talentul său? De a se bucura cu adevărat de luminiţele de Crăciun, de verdele ierbii primăvara, de florile de câmp, de parfumul aerului după o ploaie de vară, de un curcubeu colorat.