Otilia Mantelers este Pareting by Connection Instructor, trainer de Playful Parenting și specialist în joaca terapeutică cu copiii de la 0 la 10 ani. Am ascultat-o în nenumarate ocazii vorbind despre cum ne putem reconecta cu cei mici, pe care, din pacate, îi “pierdem” pe drum: suntem mereu prea obosiți, prea ocupați cu lucruri de oameni mari, prea stresati ori prea triști. Așa încât mi s-a părut a fi cea mai potrivită persoană pe care sa o întreb: ce pot face să mă reapropii de copilul meu tipic, de fratele copilului meu cu nevoi speciale? Simt că suntem departe unul de celălalt de când sunt atât de concentrată pe terapii, grafice și progresele copilului cu dizabilități. Vreau să știu ce este în sufletul lui și să îl ajut. Vreau să fiu și mama lui, numai ca nu mai stiu cum! Iată, mai jos, răspunsurile Otiliei:
Supereroi printre noi: Atunci când părinţii află diagnosticul, totul se transformă în zile sau luni de plâns, depresie, oboseală sufletească. Frăţiorii fie se retrag încă de la început în ei înşişi (văzând suferinţa părinţilor şi lipsa lor de timp pentru conectare, ca înainte) fie o fac ceva mai târziu, după încercările lor eşuate de a-şi atrage părinţii în jocuri. Când, în sfârşit, părinţii realizează situaţia, după o vreme mai scurtă sau mai “foarte lungă”, frăţiorul este deja la kilometri distanţă. Şi nu de puţine ori refuză joaca, reconectarea. Cum le putem recâştiga încrederea?
Otilia Mantelers: Ruxandra, chiar aşa fac copiii aceştia, nişte supereroi cu puteri de poveste, atunci când frăţiorul sau surioara lor sunt diagnosticaţi drept copii cu nevoie speciale. Se retrag în ei înşişi. Ei fac asta fiindcă, aşa cum spunea psihologul Alice Miller, toţi copiii se nasc pe lume cu un dar: acela de a intui dorinţele părinţilor şi de a îi proteja de suferinţă. Nu ştiu de ce ne-am născut noi cu asta… poate pentru a ne manifesta recunoştinţa faţă de părinţii noştri pentru că ne-au dat viaţă. Chiar nu ştiu… Este o intuiţie a copiilor, deci e subconştientă. Acest dar îi determină pe copii să se comporte ca şi cum decizia lor în momentul aflării veştii dificile este aceea de a se şterge pe ei cu buretele, de a se evapora şi de a-i mulţumi pe părinţii lor. De a le face viaţa mai uşoară. Discursul lor interior ar suna aşa: „Uite, ca să îţi fie ţie mai puţin greu, eu o să dispar şi nu o să îţi mai cer atenţie, fiindcă văd că frăţiorul meu te face să suferi şi, aşa cum îmi spune toată lumea, probabil că are mai mare nevoie de atenţie decât am eu. Deci, mă evapor ca un fum. Nu am cum să dispar, fiindcă, uite, exist. O să văd eu ce fac cu fumul ăsta. Poate o să ajung într-o altă lume în care o să uit că îmi e greu, că mi-e dor de tine. Fie o să îmi construiesc lumea mea interioară – în care, să ştiţi, mă simt destul de izolat – fie o să ajung în alte lumi: în a televizorului, a dulciurilor, sau poate o să îmi canalizez toată energia asupra prietenilor. Cert e că tot corpul meu vă va arăta cum mă simt eu: fie o să îmi apără bubiţe pe mine, fie o să mă îmbolnăvesc des de otită sau o să îmi curgă sânge din nas, sau o să am dermatita atopică care nu îmi mai trece… Fiindcă şi fiinţa mea ţipă după atenţie, chiar dacă eu încerc să o încătuşez… Ca să nu vă fie greu..” Da… cam aşa simt frăţiorii “normali” ai copiilor cu nevoie speciale.
Şi ce bine, Ruxandra, că părintele îşi dă seama că şi frăţiorul normal are nevoie de atenţie! Eu îndrăznesc să spun că la fel de dedicată, nu de resturi de atenţie, ci de una din aia uriaşă, gen limited edition ! Pe care să le-o dăm de câte ori putem noi! Este adevărat că ei se afla la kilometri distanţă, însă eu ştiu că TOŢI oamenii au nevoie de conectarea cu părinţii lor, deci şi copiii au această nevoie, chiar dacă iniţial pare că sunt chill şi chiar dacă pare că au renunţat la noi! În realitate, niciun copil nu renunţa la părintele lui – în consilierile pe care le am cu adulţii şi în terapia mea personală am văzut că şi atunci când renunţi la părintele tău adevărat, nu încetezi să îl cauţi în alţi oameni. Şi, cel mai bine şi vindecător, este să ne întoarcem chiar noi, părinţii, la copiii noştri, fiindcă ei ne aşteaptă.
Dar, pentru că au suferit, şi-au ridicat nişte ziduri în faţa noastră, ziduri care îi fac pe ei să nu mai simtă suferinţa şi care par de netrecut. Provocarea pentru noi, părinţii, este să nu ne lăsăm intimidaţi de înălţimea şi soliditatea acestor ziduri şi să avem încredere în forţa noastră de uriaşi supereroi că le putem dărâma. Cum? Făcându-le curte şi insistând pe conectare.
Nu este lipsă de respect la adresa copilului cu nevoi speciale faptul că noi radem! Şi cu copilul cu nevoie speciale trebuie să râdem. TREBUIE! Râsul nu arată lipsa de respect. Râsul conectează, leagă inimile şi eliberează tensiuni!! E un mecanism natural, ca şi plânsul.
Aşaaa… asta e subiectul meu preferat, cum să faci curte unui copil. Trebuie să fii determinat, să arăţi necontenit că ÎL VREI şi să îi dai sentimentul că, oricât de mult te-ar împinge la o parte, tu cazi jos, dar nu pleci! Tu nu renunţi la el! Îi fac curte copilului nu prin discuţii serioase – am văzut că nici tu nu le vezi utilitatea, Ruxandra! Ci printr-un ton aşa, relaxat şi cald, care îi dă senzaţia că totul este safe în jurul lui, prin joc şi făcându-l să râdă. Chiar dacă avem dramă şi suferinţă în familie, râsul nu trebuie să lipsească!!! Nu este lipsă de respect la adresa copilului cu nevoi speciale faptul că noi radem! Şi cu copilul cu nevoie speciale trebuie să râdem. TREBUIE! Râsul nu arată lipsa de respect. Râsul conectează, leagă inimile şi eliberează tensiuni!! E un mecanism natural, ca şi plânsul.
Tonul jocului este că el e şefu’, el deţine controlul asupra a tot ce se întâmplă, inclusiv asupra ta! Iar tu nu prea eşti demn, elegant, graţios, deştept şi frumos. Eşti total opusul! Voi da exemplu de un joc în care îmi curtez un copil care pare că nu are nevoie de mine şi nici nu mă vrea lângă el:
„Anna, vrei să te joci cu mami?”
„Nu.” – spune ea pe un ton aparent lipsit de orice emoţie. Un ton chiar indiferent, aş spune.
„Chiar deloc? Nu ţi-a fost dor de mine?”
„Nu” – acelaşi ton.
„Of, Doamne, fiindcă mie mi-a fost îngrozitor de dor. Şi chiar mă gândeam azi când conduceam că trebuie că suferi tare mult după mine şi că te gândeşti non-stop la mămica ta simpatică şi bună şi haioasă. Aşa e, te gândeai la mine?”
„Nu”
„Aoleu, deci practic ţie nu ţi-a fost dor de mine?”
„Nu, şi acum lasă-mă în pace! Nu vreau să mă joc cu tine. Pleacă! Eşti o proastă!”
În acest moment eu iau un animăluţ de plus sau o păpuşă şi încep să vorbesc cu el:
„Auzi, a zis Anna că nu i-a fost dor de mine! Şi că sunt proastă! Uaaaaaa! Vrei să o întrebi tu dacă vrea să se joace cu mine?”
„Bine”, zice animăluţul. „Anna, te joci cu mama ta? Sau e cam enervantă şi îi zicem să te lase în pace?”
Fiţi atenţi, acum Anna vorbeşte cu animăluţul! Ce înseamnă asta? Că se conectează cu mine!
„Zi-i că e rea şi urâtă şi că nu o să mă joc cu ea NICIODATĂ!”
Animăluţul vorbeşte cu mine:
„Ai auzit? A zis că niciodată!”
„NICIODATĂ? Uaaaaaaa, plâng eu mai departe. Eu ce mă fac? Că eu nu pot să trăiesc fără fetiţa asta minunată! Fără dulceaţa ei! Fără să îi miros corpuşorul şi părul ei! Şi pârţurile ei pe care le trage în nasul meu când se supără pe mine…”
Atunci copilul va râde. Garantez. Toţi copiii cu care mă joc aşa fac exact la fel. Motivul este că ei văd că nu renunţ la el, e mult prea conectat şi minunat să te vrea un adult în halul ăsta. Şi pentru că e mult prea irezistibil să refuzi un adult care e prost, care plânge după tine şi care primeşte pârţurile tale! Pur şi simplu nu poţi rezista la aşa tablou!
Timpul Special presupune că noi, adulţii să petrecem în mod regulat un timp de calitate cu copiii, în care facem CE VOR EI! Așa vor ştii că, deşi mami şi tati sunt deseori preocupaţi cu frăţiorul cu nevoi speciale şi lui îi va veni rândul.
Deci… aşa le facem curte… Următorul pas este să ne reconectăm cu ei făcând Timp Special, un instrument de conectare Hand în Hand Parenting. Timpul Special presupune că noi, adulţii să petrecem în mod regulat un timp de calitate cu copiii, în care facem CE VOR EI! Dacă inseram acest timp special în rutina noastră, copilul va simţi tot mai des că este acceptat cu toate pasiunile lui şi că este iubit. Şi va ştii că, deşi mami şi tati sunt deseori preocupaţi cu frăţiorul cu nevoi speciale şi lui îi va veni rândul. Şi va avea această conectare profundă des, nu va mai trăi teama de „Mie când o să îmi vină rândul?”
Supereroi printre noi: Legat, oarecum, de întrebarea precedentă, ai putea încuraja mămicile şi tăticii care nu sunt foarte playful (by default sau în urma necazului avut), dar care îşi doresc să petreacă timp „de vindecare” împreună cu cei mici? Se poate activa latura ludică ori se poate înlocui cu altceva, dar cu acelaşi scop?
Otilia Mantelers: Da, Ruxandra, putem (re) învaţa să ne jucăm cu copiii noştri. Noi ne-am pierdut acest dat natural, jocul, în copilărie, când am fost responsabilizaţi cu treburi în casă şi cu şcoala. Însă jocul este în noi, este una din formele noastre naturale de a ne apropia unul de celălalt. Nici mie nu mi-a plăcut să mă joc la început. Şi chiar şi acum am zile când nu am chef să mă joc deloc! Şi e ok şi asta.
Dar, fiindcă ne dorim să ne (re) apropiem de copiii noştri, jocul este unul din cele mai frumoase şi conectante feluri de a ne aduce inimile una în contact cu cealaltă. Şi ca să ne reapucăm de joc, va trebui să facem două lucruri. Mai întâi, să ne îndreptăm către cineva drag şi să spunem o poveste: să ne întoarcem în copilăria noastră şi să vedem unde ne-am pierdut noi abilitatea de a ne juca. Să ne amintim cine ne certa şi ne ruşina pentru că ne jucăm prea mult în loc să facem teme sau să avem grijă de fraţii mai mici. Şi să simţim durerea aceea că ne-am pierdut pe noi în acel moment. Fiindcă fix acea durere veche este acel blocaj care se pune în calea jocului dintre noi şi copil. Fiindcă neputinţa de a ne juca cu copiii este da fapt o neputinţă de a-l urma pe copil în lumea lui. O neputinţă de a-l asculta. Şi o dată plânsă şi eliberată, acea neputinţă se evaporă şi pofta de joc reapare.
În al doilea rând, în paralel cu rostirea şi retrăirea poveştii noastre legate de pierderea jocului, putem începe să ne punem câte 5-10 minute pe zi de joc cu copilul. Vedeţi, nu e mult. E un timp acceptabil şi gestionabil. Nu tragem de noi. Începem cu puţin, fiindcă nu vrem să punem presiune pe noi. Ce am observat este că, pe măsură ce ne jucăm cu copiii noştri, ei ne dau feedback fain şi cumva, ne încurajează că suntem buni, că suntem playful. Şi, încurajaţi de ei, ne dezvoltăm capacitatea de a-i asculta mai bine cu ajutorul jocului şi devenim tovarăşi de joacă din ce în ce mai buni. Şi, astfel, reintram în lumea copilului nostru, care părea că ne-o închisese. Deci, da, jocul se reînvaţă!
Supereroi printre noi: În deschiderea conferinţei „Social media for parents” ai vorbit despre puterea vindecătoare a poveştilor. Cum ne putem folosi de poveşti pentru a ne reconecta cu copiii şi pentru a-i ajuta să se reconecteze cu ei înşişi în această realitate extrem de stresantă pentru ei, dată de prezenţa unui frate sau surori cu dizabilităţi?
Otilia Mantelers: Poveştile sunt magice pentru oameni (şi copii şi adulţi), fiindcă stimulează întreg creierul. Vocea celui care povesteşte este caldă, firul poveştii este ca o călăuză care ne duce într-o altă lume, una plină de conectare, una în care totul pare posibil. Ziceam că întreg creierul este activat, fiindcă în acel moment, atât emisfera dreaptă care procesează emoţiile, cât şi cea stângă, sălaşul logicii şi al raţiunii, funcţionează la maxim, dar într-o linişte din aceea care ne pătrunde fiinţă. Aceea este starea de mindfulness către care tindem. De aceea, în timpul poveştilor, creierul nostru absoarbe povestea, atât conţinutul emoţional şi informaţia, cât şi starea de conectare.
În timpul poveştilor, creierul nostru absoarbe povestea, atât conţinutul emoţional şi informaţia, cât şi starea de conectare. Copilul are nevoie ca în lumea asta a jocului şi a poveştii să îşi dea drumul fanteziei sale, fiindcă aşa se poate vindeca.
Poveştile sunt extrem de puternice în a-i ajuta pe copii să îşi înţeleagă viaţa şi trăirile. Fie găsim povești vindecătoare despre un copil care are un frate cu dizabilităţi, fie luăm noi două păpuşi şi punem în scena cu ajutorul lor viaţa copilului nostru. Nu e nevoie să zicem cine e copilul “normal” şi cine e copilul cu dizabilităţi. E nevoie să fie o poveste despre nişte ursuleţi, de exemplu, să nu le dăm numele lor reale, aşa încât copilul care ascultă povestea să intuiască că e vorba despre el, dar apropierea sa nu fie atât de frontală ca să îl sperie şi să nu mai dorească povestea. Iar povestea poate să înceapă aşa:
„A fost o dată, ca niciodată, un ursuleţ care trăia cu mama şi tatăl lui. Şi acest ursuleţ avea un frăţior care nu putea să meargă bine. Mama şi tata urs erau tare îngrijoraţi de frăţior. Iar ursuleţul nostru la început a fost şi el preocupat de cel mic, însă la un moment dat s-a retras. Simţea că el nu mai are loc să îşi spună oful. Simţea că mama şi tata nu mai au destulă atenţie pentru el. Şi, într-o zi, ursuleţul nostru s-a supărat pe frăţior şi… ce a făcut?”
De aici încolo povestea devine cea a copilului nostru. Noi o începem şi îl lăsăm pe el să continue. El va mânui păpuşile, el va spune ce va face copilaşul: fie că îl va bate pe frăţiorul din scaunul cu rotile, fie îi va fura fragii, fie îi va strica scaunul, fie îl va ajuta să meargă, fie va vrea să aibă şi el însuşi un scaun aşa interesant. E povestea pe care şi-o imaginează el. Are nevoie ca în lumea asta a jocului şi a poveştii să îşi dea drumul fanteziei sale, fiindcă aşa se poate vindeca. Creierul limbic nu face diferenţa între realitate şi poveste şi de aceea vindecarea se poate produce prin poveşti. Nu contează dacă povestea pe care o spune este macabra şi agresivă. Asta ar arăta cât de multă durere şi furie a adunat copilaşul nostru, care pot fi eliberate şi vindecate prin joc.
Supereroi printre noi: Cum procedăm atunci când băiatul prefera joaca exagerat de fizică, gen lupte, trântă, box, iar acestea nu sunt adecvate partenerului de joacă (mama, fratele/sora cu nevoi speciale) şi degenerează în accidente, lovituri, etc. Există un motiv pentru care copilul caută o astfel de joacă fizică?
Otilia Mantelers: Băieţii sunt nişte luptători. Instinctul lor primar este acela al bărbatului preistoric, care mergea la vânătoare şi se lupta cu bestiile şi clanurile care le puneau propriul trib în pericol. De aceea, cumva, băieţeii au nevoie de lupte fizice şi trântă un pic mai mult decât fetiţele, fiindcă au acest impuls moştenit genetic din generaţiile anterioare. Taţilor de obicei le place să se ia la trântă cu băieţii şi chiar şi cu fetele lor. Şi taţii au acest instinct primar, de aceea lor le e mult mai uşor, decât nouă, mămicilor. Dar cred că e important ca şi noi, mamele, să încercăm să ne trântim cu băieţeii noştri periodic. O putem face iniţial câte 3-5 minute, apoi putem lărgi perioadă, dacă ne e confortabil. Şi motivele pentru care eu aş încuraja femeile să se lupte fizic şi să se hârjonească atât cu băieţeii, cât şi cu fetiţele sunt două: pe de o parte ca să ne apropiem şi mai tare de copii, să facem încă un pas mare către lumea lor interioară către care ei deschid uşa larg dacă ne trântim cu ei, iar pe de cealaltă parte ca să ne eliberăm şi noi, femeile mame, instinctul de luptătoare. Fiindcă dacă ne folosim corpul în lupta fizică, cumva ni se descătuşează şi mai multă putere interioară! Începem şi noi să facem ca nişte leoaice care s-au luptat şi trag un răget de triumf al propriei puteri!
Pentru că nu îşi permit să arate aceasta furie în relaţia cu fratele cu nevoi speciale, o manifestă uneori agresiv faţă de alţi copii de la şcoală, gradiniță, din parc.
Supereroi printre noi: În cazul fraţilor copiilor cu nevoi speciale, agresivitatea manifestată în relaţiile cu alţi copii, din exteriorul familiei – şcoală, parc-poate fi un semn al unei dureri interioare? Cum putem dezamorsa această” bombă cu ceas”?
Otilia Mantelers: Da, Ruxandra, ai intuit foarte bine. Fraţii copiilor cu nevoi speciale simt nu de puţine ori o furie faţă de fratele lor, pentru faptul că ei, prin nevoile lor reuşesc să capteze multă atenţie a părinţilor. Şi pentru că nu îşi permit să arate aceasta furie în relaţia cu fratele, o manifestă uneori agresiv faţă de alţi copii de la şcoală, gradi, din parc etc. Cum putem dezamorsa bomba ? Conectându-ne cu ei, prin toate instrumentele descrise mai sus: joc, timp special, hârjoana fizică – toate astea îl vor duce pe copil să se simtă în siguranţă emoţională cu noi şi să vrea să se elibereze de furie. Atunci, în această oază de siguranţă emoţională creată de conectarea noastră cu el, copilul nostru îşi va simţi vulcanul emoţional care va erupe. Sau va simţi cum bomba cu ceas vrea să se detoneze, cum spui tu. Şi tot ce trebuie să facem noi în acest moment este să punem o limită la comportamentul agresiv (Nu, nu te las să îl loveşti pe Andrei. Nu pot să te las să îi iei jucăria fetiţei. Sunt aici cu tine şi eşti ok fără acea jucărie. Te ajut să aştepţi. Stau cu tine) şi apoi… să stăm să ascultăm durerea care vine. Să ascultăm plânsul copilului nostru care descarcă tot ce îl ţine în loc a fi liber şi a se bucura de viaţă: frustrarea că are un frate diferit, furia că nu primeşte atenţie destulă, tristeţea că uneori se simte singur.
Este ok ca de multe ori, în parc, în timpul disputelor de bullying, să ne concentram pe copilul “normal” şi mai puţin pe cel cu nevoi speciale. Copilul normal are şi el o nevoie specială: de a fi văzut mai mult!
Supereroi printre noi: Aş vrea să vorbim puţin despre ruşinea copiilor de a ieşi în medii sociale cu fratele, respectiv sora cu dizabiliati. Deseori o discuţie deschisă, directă, pe acest subiect nu duce nicăieri. Cum putem ajunge, prin joacă, să îl ajutăm să îşi conştientizeze sentimentele acestea şi, mai apoi, să şi le accepte şi gestioneze, aşa încât ieşirea “în lume” să nu mai fie o povară pentru el, cel puţin nu atât de copleşitoare?
Otilia Mantelers: Şi asta e un punct sensibil, Ruxandra. Dacă ai observat, tonul scrisului meu e unul light şi optimist. Ştii de ce? Fiindcă îmi doresc ca viaţa copilului “normal” să fie cât mai “normala”. La fel şi a părintelui şi a fratelui cu nevoi speciale. Da, aşa cum ai văzut şi tu, discuţiile şi explicaţiile care fac apel la logică nu duc nicăieri. Asta fiindcă cortexul pricepe explicaţiile, dar în paralel cu funcţionarea cortexului, copilul are şi amigdala inflamată care simte puternic şi acoperă capacitatea cortexului de a procesa informaţii raţionale. De aceea, atunci când este copleşit de temeri şi frustrări emoţionale, trebuie să ne adresăm… sistemului limbic! Atât la copii, cât şi la adulţi. Ca să ne adresăm sitemului limbic, trebuie aşa: să ascultăm enorm (pe copil îl asculţi prin joc, prin timp special, îi asculţi revărsarea emoţiilor prin plâns şi crize – când te ţin puterile şi nervii, nu mereu) şi… să ne jucăm. Jocul tine de sistemul limbic. De aceea, vom face jocuri cu animăluţe de plus în care avem un ursuleţ normal (pe cel căruia îi adresăm jocul), un ursuleţ cu nevoi speciale şi alţi ursuleţi din pădure, care reprezintă contextul social. Apoi îi facem pe ceilalţi copii şi adulţi să zică tot felul de lucruri nasoale la adresa ursuleţului normal, dar şi la adresa frăţiorului cu nevoi speciale. Atunci, la copilul nostru se vor activa două sentimente, chiar dacă nu toate în acelaşi joc. Unul de protecţie a fratelui său cu nevoi speciale. Iar altul de revoltă faţă de cei din jur care îl atacă pe el. Jocul poate fi şi joc de rol, între părinte, copil şi alte animăluţe, cu rolurile împărţite de copil. Aceste jocuri îl fac pe el să îşi exploreze emoţiile şi să şi le conştientizeze. Mai apoi vine momentul în care şi le descarcă prin plâns, cu noi acasă.
Ruxandra, mai e ceva. Când mergem cu ei în parc, îi zicem copilului nostru: sunt alături de tine. Ştiu ce greu îţi e. Nu o să las pe nimeni să zică ceva rău despre tine. O să îţi iau apărarea. Şi este ok ca de multe ori, în parc, în timpul disputelor de bullying, să ne concentram pe copilul “normal” şi mai puţin pe cel cu nevoi speciale. Este ok să facem asta. Să le luăm apărarea la amândoi, în egală măsură. Aş muta un pic balanta care în majoritatea cazurilor înclină către copilul cu nevoi speciale, către mijloc. Copilul normal are şi el o nevoie specială: de a fi văzut mai mult!
