Maria Vescu a fost educatoare timp de șapte ani iar pentru o bună perioadă de timp a condus propria gradiniță. În acea vreme a avut la clasă și o fetiță cu nevoi speciale ( retard psiho-motor). Apoi, mai târziu, odata ce a plecat în Germania, a avut ocazia de a avea în grupă mulți alți copii cu întârziere de dezvoltare. A cunoscut un alt tip de societate, a lucrat într-un alt tip de colectiv, în care termenul „școală incluzivă” este ceva firesc iar gesturi precum cel pe care ea îl facuse în tară sunt considerate absolut firești.
Lucrez ca educatoare de şapte ani, iar pe Olga am avut-o în gradiniţă câteva luni. Nu ţin minte să fi avut vreodată emoţii sau reţineri în legătură cu integrarea ei în colectiv. Am văzut-o prima oară la nişte prieteni comuni. Era o fetiţă slăbuţă şi veselă. Mi-a plăcut de prima dată si cred că a fost reciproc. Ţin minte că o dădeam în leagăn iar ea râdea de mama focului. Părinţii ei mi-au spus că are o boală genetică rară şi că nu se ştie exact cum, de ce, cât timp…Pentru mine este un copil. Un copil şi atât. Evit să folosesc termenul de “normal” pt că tocmai acest termen accentuează diferenţele dintre noi. Cine e de fapt “normal”, ce înseamnă un copil normal, o familie normală, o societate normală?…
Discuţia preliminară cu părinţii celorlalţi copii din grupă a fost una foarte relaxată şi sinceră. Le-am spus că o vom avea şi pe Olga la clasă şi totul a decurs ușor. Am avut de la început încredere că totul va bine.
Lucrând în învăţământ, atât în România cât şi în Germania, am avut norocul să mi se deschidă ochii mult mai mult. Cei doi ani petrecuţi în Germania mi-au arătat că având atitudinea şi deschiderea necesară orice copil poate avea acces la învăţământ preşcolar! Noi, ca şi pedagogi, trebuie să vrem, atâta tot. Există diferenţe evidente între sistemul nostru de învăţământ şi cel nemţesc, dar asta nu ar trebui să ne împiedice să ne dorim să integrăm şi să lucrăm cu copiii cu nevoi speciale la grupă. Acolo am văzut că se poate, am văzut ce înseamnă o colaborare sănătoasă între educator şi părinte şi între părinţi. Din fericire nu am văzut în România cazuri în care un copil cu dizabilităţi este respins, însă am auzit de astfel de cazuri. Şi mă înfurie! Am auzit însă comentarii şi am auzit punându-se etichete copiilor şi oamenilor doar pt că sunt diferiţi, doar pt că nu sunt “normali” că restul.
Cred că asta este cea mai mare lecţie pe care trebuie să o învăţăm, să nu mai punem etichete iar lecţia asta o învăţăm de la copii ca Olga, de la copii pentru care noi suntem cu toţii la fel.
Citește AICI mai multe povești ale elevilor cu nevoi speciale și ale profesorilor lor
Foto: flickr.com/ Capture Queen
