5 minute

adhdADHD-ul reprezintă o tulburare psihiatrică ce se diagnostichează începând cu copilăria mică și care se manifestă printr-un comportament marcat de un puternic deficit de atenție și hiperkinetism (copilul stă liniștit perioade mici de timp).

Infografic ADHD

Copilul nu poate se poate concentra decât puțin timp pe anumite sarcini, este impulsiv, repezit, nu poate sta prea mult timp pe loc, are o răbdare foarte mică și o rezistență mică la frustrare. Toți copiii sunt energici, dar aceștia sunt ca niște mici „bombe” de energie. Din păcate, din cauza unei grele concentrări a atenției copilul pare că nu înțelege cerințele adulților, din cauza nerăbdării, devine epuizant și poate avea cerințe nerezonabile, pentru că nu poate sta la un loc, nu reușește să termine nimic din ce începe.

În acest moment, această tulburare a devenit foarte dezbatută în mediul public și toată lume o ia în discuție ca și când ar fi o scorneală a epocii moderne. Tulburarea aceasta nu este o invenție ce a părut „de curând” și care „apare de la toată tehnologia de acum” sau „este inventată pentru a vinde medicamente”. Vorbim despre o tulburare la care s-a făcut referire în mai multe situații chiar de la începutul secolului trecut.

În 1902, pediatrul George F. Still , într-o serie de prelegeri, ridica problema unor copii ce nu se puteau stăpâni și care reacționau atipic față de ceilalți copii de aceeași vârstă, dar care nu prezentau un deficit de inteligență.

Mai târziu, în anii ’40, Dr. Charles Bradley a observat la cazurile de encefalită din acea perioadă manifestări similare copiilor hiperactivi. Comunitatea medicală a  ajuns astfel la concluzia că în cazul copiilor hiperactivi există o afecțiune a creierului. Pe acest fond a apărut Ritalin-ul, în 1957. Acest medicament a fost cel mai uzitat în asemenea cazuri, iar în timp au apărut foarte multe scandaluri în jurul său, precum și în jurul tulburării în sine.

***Medicamentul este încă folosit la scară largă, chiar dacă în anumite țări a fost interzis. În practica medicală din România, pentru ADHD, regăsim pe rețetă două medicamente: Concerta (Methylfenidatum) si Stattera (Atomoxetină).

Sindromul a fost inclus de APA (American Psychological Association) în  a doua ediție a Manualului de Diagnostic si Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM –II), în 1968, sub denumirea de „Reacția hiperkinetică a copilăriei”. În  prima ediție, DSM – I, nu exista. În 1980 , în DSM – III,  a fost schimbată denumirea , apărând „Tulburarea de deficit de atenție”, la care se diagnostica separat hiperactivitatea. Denumirea actuală , precum și tabloul de simptome,  au apărut în 1994,  în DSM IV.

Una dintre primele persoane care a negat existența unei astfel de tulburări la nivel cerebral a fost Dr. Stella Chess, în 1960. E a punea acest timp de comportament pe seama unui parentaj de proastă calitate, el fiind o consecință, nu o problemă în sine. În cadrul comunității internaționale de medici și psihologi această abordare s-a păstrat de-a lungul timpului. Enumerăm câteva dintre acestea: „Talking Back to Ritalin: What Doctors Aren’t Telling You About Stimulants and ADHD” ( Peter R. Breggin, Dick Scruggs, Da Capo Press, 2001); „The ADHD Fraud: How Psychiatry Makes “Patients” of Normal Children”  (Fred A. Baughman Jr. MD , Craig Hovey, Trafford Publishing, 2006) ; „Understanding and Helping Children Who Manifest Symptoms That Meet the Criteria for the  Attention – Deficit Hyperactivity Disorder Diagnosis”, (Dr. Francis X. Walton, articol apărut în The Journal of Individual Psychology , Vol. 63, No. 2, Summer 2007, la University of Texas Press); „The Diseasing of America’s Children: Exposing the ADHD Fiasco and Empowering Parents to Take Back Control”, (June 1, 2009 , Dr. John Rosemond , Bose Ravenel) ; „ADHD Does Not Exist: The Truth About Attention Deficit and Hyperactivity Disorder” (Dr. Richard Saul, Harper Wave, 2014.)

Cu toate că au existat și detractori, teste, studii, proteste, polemici academice, până acum nu a dispărut, tulburarea existând și în cea mai nouă ediție a Manualului de Diagnostic si Clasificare Statistica a Tulburărilor Mintale –  DSM – 5TM, ediția din 2013.

Principala discuție se duce în jurul existenței, sau nu, a acestei tulburări. În realitate, se poate discuta doar despre cum a fost făcut diagnosticul diferențial, cât este tulburare organică și cât problemă comportamentală. Este bine de știut că orice diagnostic psihiatric este dat de un medic psihiatru pentru copii, un pedopsihiatru. Acesta poate corobora informații din interviul clinic , cu analizele medicale, cu evaluările psihologice și ajunge la diagnosticul final. ADHD este o tulburare ce se poate „vedea” la nivelul creierului. Este o boală cu evoluție cronică. Adică are evoluție lentă, de lungă durată, se poate să dureze toată viața pacientului. Simptomele nu se remit brusc, existând posibilitatea ca unele să persiste foarte mult timp.

La acest moment, în România, există pacienți cu acest diagnostic. În „Anexa  STRATEGIA NAŢIONALĂ PENTRU SĂNĂTATEA MINTALĂ A COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI 2015  – 2020” disponibilă pe site-ul Ministerului Sănătății, avem 7097 cazuri diagnosticate în intervalul 0 – 18 ani. Pentru aceștia există tratament medicamentos, cum am aratat mai sus, precum și psihoterapie sau terapie ocupațională, pentru dezvoltarea abilităților de concentrare și descărcare a tensiunilor nervoase prin modalități social acceptate.

ADHD-ul, singur, nu reprezintă o tulburare care să ducă la evaluarea pacientului ca fiind cu handicap, nu dacă nu este în comorbiditate cu alte tulburări sau sindroame. Pe site-ul ministerului Muncii este publicat documentul „ORDIN Nr. 725/12709 din 1 octombrie 2002 privind criteriile pe baza cărora se stabilește gradul de handicap pentru copii și se aplică masurile de protecție specială a acestora”. În anexa 2 se regăsesc categoriile de deficiențe, pe categorii , cum sunt: afectari (deficiente) ale sistemului nervos si funcțiilor mentale globale; afectări ale structurilor și funcțiilor senzoriale; afectări ale structurii laringelui și funcțiilor sale, s.a.

Medicația este împărțită, unele sunt stimulante (ex.: Ritalin), altele non – stimulante (ex.: Strattera). Aceste medicamente acționează asupra neurotransmițătorilor, ducând la reducerea simptomelor în plan comportamental, o concentrare mai bună a atenției, creșterea pragului de rezistență la frustrare.

Însă tratamentul medicamentos nu este de ajuns. El este de important , dar nu este totul. Vincent J. Monastra, în „Cum să crești un copil cu ADHD” (2011, Editura Trei), aduce în discuție și  alimentația, ca factor ce poate îmbunătăți calitatea vieții pacientului. Nu, nu din cauza alimentației se face ADHD! Dar dacă  te alimentezi corect, creierul va primi nutrienții de care are nevoie și care, în anumite tulburări, sunt esențiali. Nu este vorba de mâncare sănătoasă în general , ci de alimente ce au fost studiate pe loturi de pacienți cu ADHD. În lucrarea menționată aflăm că, „cei mai importanți par aminoacizii tirozină, triptofan și fenilanină (derivați din alimente bazate pe proteine), minerale (ca fier, zinc, magneziu) și acizi grași esențiali (AGE).” (pag.64)

Pe lângă medicamente și dietă se mai adaugă terapia de la psiholog. Multe discuții apar și la acest capitol. Sunt destule persoane care consideră că intervenție psihologică este suficientă. Că orice altă abordare face mai mult rău decât bine.  Cele mai multe studii au fost făcute pe pacienții care beneficiau de medicație și, concomitent, de terapie psihologică de orientare cognitiv comportamentală, iar pacienții ce au beneficiat de amândouă formele de intervenție, au avut rezultate mai bune decât cei ce au făcut doar o parte din intervenția necesară.

Intervenția terapeutică are ca scop îmbunătățirea, în funcție de orientarea sa teoretică, a abilităților cognitive:  atenție, concentrare, memorie; altele se ocupă cu cele emoționale și sociale, cu modalitățile de gestionare a frustrării și adaptarea la diferitele sarcini. Terapiile nu implică doar lucrul cu pacienții , dar și cu familiile lor. Practic, partea de parentaj este una la fel de importantă pentru pacienți, cât toate celelalte intervenții împreună. Există abordări ale terapiei cognitiv comportamentale, terapie pentru care s-au făcut și cele mai multe studii legate de rata de succes. Mai există abordări terapeutice a acestei tulburări și în cadrul psihoterapiei adleriene, psihoterapiei experiențiale,  terapiei prin joc și dramaterapiei, psihoterapiei gestaltiste.

Pentru că deja avem mai multe generații de pacienți care au acest diagnostic, iar tulburarea nu se remite odată cu ieșirea din copilărie, există mai multe organizații, companii farmaceutice și universități care studiază această temă.

 

 

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

George Chiriacescu
Psiholog clinician şi psihoterapeut adlerian, lucrează în practică privată în Bucureşti la Anima et Animus- cabinet de psihologie , oferind psihoterapie şi consiliere adolescenţilor şi adulţilor, pe teme ce ţin de spectrul clinic (depresii, stări anxioase, atacuri de panică, OCD), dar şi pentru evenimente curente de viaţă (doliu, divorţ, pierderea locului de muncă, apariţia unui nou membru în familie).