3 minute

Despre momentul în care realizezi, cu neputință, că tot ceea ce ai fost învățat să consideri de valoare este în van si că nu te poate ajuta, nu îți poate vindeca ceea ce iubești mai mult pe lume, propriul copil.  Pentru că nimic nu mai stă în puterea ta.

Când eram copil, îl vedeam pe tatăl meu cum repara tot felul de lucruri. Părea că nu există ceva în această lume care să nu poată fi construit de mâinile lui. Tot de la el am învăţat că dacă munceşti mult, lumea te va aprecia, îţi va vedea valoarea, iar tu vei deveni mai bun în ceea ce faci. Că dacă îţi doreşti cu adevărat, înveţi bine şi îţi faci treaba cum trebuie, nimic rău nu ţi se poate întâmpla. Că stă doar în puterea ta să îţi schimbi destinul în bine.

Îmi aduc aminte de o dimineaţă de primăvară friguroasă. Clădirile de pe strada Academiei erau negre şi reci, dar începuse să apară soarele. Mergeam la un workshop la Institutul Ceh. Ruxandra avea o programare pentru o ecografie. Aşteptam al doilea nostru copil.

Spre prânz mă sună. Ţin minte că îmi spune ceva despre inima fetiţei, că au văzut un mic defect acolo înăuntru şi va trebui să cerceteze mai în amănunt. După ce am închis, mi-am zis că lucrurile astea se mai întâmplă, nu poate fi nimic foarte grav. Cel mult, poate, când va fi mai măricică, medicii o vor opera. Sunt oameni care trăiesc cu afecţiuni mai grave la inimă toată viaţa.

Următoarea ecografie. Este ceva în neregulă la căpuț. Lichidul cefalo-rahidian nu se drenează cum trebuie, se acumulează în ventriculii cerebrali care continuă să se mărească anormal de mult. Trebuie neapărat să repetăm ecografia peste 2 săptămâni. Încă nu e nimic foarte grav. Există proceduri medicale în care se poate drena acel lichid cu o sondă. Dacă va fi nevoie, vom face şi acest lucru.

Se făcea din ce în ce mai vară. Era cald dar mie îmi părea cumplit de frig. De obicei o aşteptam pe Ruxandra în curtea spitalului sau într-unul din parcurile din apropiere, unde rămâneam cu Petru. Ventriculii creşteau, diagnosticul era deja de ventriculomegalie borderline, ceea ce practic înseamnă limita dintre normal şi patologic. Deja doctorii pomeneau de pericolul hidrocefaliei. Nu era cazul încă să ne gândim la aşa ceva.

Nu mai ţin minte câte ecografii au mai existat. Destule. Ţin minte că, după una dintre ele, când am mers la recepţia unei clinici particulare, să plătesc, asistenta mi-a spus calm că domnul doctor nu doreşte să plătim nimic. Atunci am simţit cea mai cumplită spaima.

Se apropia ziua în care Ruxandra trebuia să nască, într-un iulie în care toată lumea plecase în vacanţă. Fusesem trimişi la Târgu Mureş, unde, în afară de nişte medici rezidenţi, nu rămăsese nimeni de la care să putem afla o părere. Ruxandra era internată la etajul 6, iar eu o puteam vizita doar 2 ore pe zi, iar seara, când mi se făcea groaznic de urât, o sunam, rugând-o să iasă la fereastră ca să o văd. În rest, stăteam jos în hol şi mă uitam cu Petruţ la elicopterele SMURD care aterizau şi decolau în curtea spitalului.

Pe 21 iulie 2008, aproape de ora 11, când Petruţ se juca în bălţile din fața maternităţii Filantropia, s-a născut Olga. O fetiţă drăgălaşă, cu o față ca o biluţă şi un pic botoasa. Am putut să o văd abia adoua zi, dormind într-o cutiuţă de plastic din care ieşeau multe tuburi şi fire. Câteva zile mai târziu am plecat cu toţii acasă.

Tatăl meu a murit de cancer cu un an înainte de a-şi cunoaşte primul nepot. Mi-aş fi dorit să pot face ceva ca Olga să fie acum sănătoasă, ca inimioara ei să fie perfectă, ventriculii să evolueze normal, să poată vorbi, iar anul acesta să ne agităm să o înscriem la cea mai bună, dar blândă, învăţătoare din lume. Şi aş fi dat orice ca acel doctor să zică relaxat “e totul bine domnule Mateescu, colega mea vă aşteaptă să achitaţi la recepţie”.

Însă nimic din acestea n-am putut schimba şi nici nu voi putea vreodată să schimb. Am înţeles în tot acest timp că va trebui să trăiesc altfel decât ceilalţi, altfel decât am învăţat de la tatăl meu. Ca şi când nimic nu mai stă în puterea mea.

 

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Vlad Mateescu
Graphic designer, tatăl lui Petru, al Anei şi al Olgăi, fetiţa lui „specială”. Despre cum se vede şi mai ales cum se simte provocarea creşterii unui copil cu dizabilităţi în țara bărbaţilor duri va scrie în secţiunea Poveştile taţilor.