La revedere, copil care puteai fi “dacă”

Despre dorul cumplit după copilul care “ar fi putut fi”, despre acceptare și iubire necondiționată de proiecția iluzorie a unui copil care nu există.

Sunt mereu pe linia subţire dintre fericire şi îngrijorare în ceea ce priveşte viitorul copilului meu mai special.

Când terapeutul îmi spune că a făcut progrese îmi spun în sinea mea că va fi bine, că vom răzbi până la urmă, dar când îl văd neputincios ţinând foarfeca într-o mână şi foaia de hârtie între genunchi, chinuindu-se să facă o crestătură, mă cuprinde teama.

Când văd filmuleţe ale unor copii cu Rasmussen care au devenit adulţi pe picioarele lor, bucuria revine la locul ei, dar când mergem la joacă şi văd ce repede şi graţios aleargă copiii de vârsta ei, ce dibaci sunt la această vârstă sunt dezamăgită de ce ne-a oferit viaţa. M-aş descurca şi cu sentimentul acesta, spunându-mi că e doar o stare care va trece şi va veni la nesfârşit, dar sunt total depăşită de conştientizarea acestui lucru de către copilul meu care se cere apoi în leagăn. Acolo nu are nevoie de ambele mâini, nu trebuie să alerge sau se se caţere, acolo pare că este exact ca şi ceilalţi care mişună pe lângă noi.

Cum să-i spun că nu trebuie să fie perfectă, ci doar mulţumită cu ce este, având în vedere că sunt momente când nici noi nu credem asta? Cum va reuşi ea să depăşească toate neajunsurile care se vor ivi dacă se va izbi de proiecţia copilului care ar fi putut fi dacă viaţa ar fi decurs lin şi fără boli? Trebuie să mă scutur de “dacă”!

Ştiu că nu mai avem dreptul la vacanţă, că nu avem voie să luăm pauză de la terapii. Îmi spun că îmi voi mulţumi când va creşte pentru efortul pe care l-am făcut de ambele părţi, a ei şi a noastră. Dar, mereu un dar.

Fac prea mult pentru ea, o sufoc în ore de kinetoterapie, terapie comportamentală, terapie cu cai, terapie cu câini, ore de bazin, grădiniţă SAU aşa fac prea puţin?

Răspunsul e mai mereu acelaşi “tu îţi cunoşti cel mai bine copilul şi ştii ce are nevoie”. Ce n-aş da să spun “da, azi văd că eşti tristă, mergem doar la psiholog”. Nu ştiu câtă întindere are nevoie tendonul ăla să nu mai fie spastic, nu ştiu câte repetări trebuie să facem cu mâna cu pareza să îşi dea drumul, nu ştiu cât din comportamentul ei e doar răsfăţ sau refuz dat de suprasaturare, nu ştiu dacă răbufnirile ei sunt din cauza a ceea ce i s-a întâmplat sau greşesc eu undeva.

După operaţie, când crizele au dispărut, mi-am spus că voi face tot ce e omeneşte posibil să ducă o viaţă independentă. Practic, am vrut să îmi schimb copilul care a devenit în copilul care a fost cu ceva ani în urmă. Nu minimalizez prin asta rolul terapiilor. Accentuez doar calea greşită pe care am luat-o. Vinovăţia care mă cuprindea când eram dezamăgită de anumite regrese ale copilului eu.

Eu o vreau cum a fost mai demult, eu vreau să îi forţez limitele, să o schimb în bine- în capul meu. Atunci de ce să mă aştept să fie fericită cu ce e acum?!

Pendulez mereu între a fi mândră de ce reuşeşte să facă şi a fi dezamăgită că ÎNCĂ nu e aşa cum îmi doresc. Şi e greu, ca un munte pe care îl cari în piept de greu. Greu să îmi asum că simt asta. Greu să scriu asta de teamă că nu am voie să mă plâng, deoarece întotdeauna există loc de şi mai greu.

Da, îmi iubesc necondiţionat copilul, dar mă simt vinovată când îmi apare proiecţia copilului care ar fi trebuit să fie dacă Rasmussen nu ar fi venit în casa noastră.

Cât din ce este copilul nostru iubim şi cât dorim să schimbăm? Nu mai vreau să caut răspunsuri aici. Se anulează reciproc ca plusul cu minusul. Să îi dăm voie să fie aşa cum l-am primit, sau aşa cum a devenit pe parcurs. Acum sunt mai conştientă ca niciodată că dacă aş vrea să o schimb ar însemna să anulez ce este ea acum. Un copil ambiţios, vesel şi care duce o luptă interioară pe care nu o arată în nici o clipă. E definiţia curajului şi punct fără “dar”.

Şi da, voi continua terapiile. Însă doar să o ajut pe ea, nu să îmi hrănească iluzia copilului de acum 3 ani.

Îmi pare rău că a trecut timp până să realizez, îmi pare bine că încă m-am trezit la timp. La revedere, copil care puteai fi “dacă”. Bine ai venit, copil curajos!

Published by Cristina Coman

Este mămica la dublu, pentru Darius şi pentru Ana, diagnosticată cu Sindrom Rasmussen. Se consideră naiv de optimistă deseori. Talentul său? De a se bucura cu adevărat de luminiţele de Crăciun, de verdele ierbii primăvara, de florile de câmp, de parfumul aerului după o ploaie de vară, de un curcubeu colorat.

One comment on “La revedere, copil care puteai fi “dacă””

Leave a Reply