octombrie 15, 2015
3 minute

Nu de puține ori, familia în care se naște un copil cu nevoi speciale se destramă, din diferite motive. Lunile acelea, uneori chiar ani, pot fi cele mai grele din viața unui părinte. Cum timpul le cerne însă pe toate, se poate dovedi în cele din urmă că ați făcut cea mai bună alegere. Pentru toată lumea.

În ultimii 7 ani, de când am înființat Asociația Părinților Copiilor Autiști din Bacău, am avut șansa să cunosc sute de familii cu copii cu autism sau alte deficiențe. În același timp, am putut observa cât de mare e numărul familiilor care se despart după diagnosticarea copilului, din motive diverse: tatăl nu dorește să se implice în creșterea și îngrijirea unui copil atât de special, ori își acuză soția că este vinovată pentru afecțiunea copilului, ori tatăl pleacă la muncă în străinătate și nu mai are contact cu dificultățile pe care le implică creșterea unui copil cu nevoi speciale și apar tensiuni și apoi despărțirea. Cauzele nu sunt doar acestea, fiecare familie fiind diferită și percepând diferit problema copilului și în final, a întregii familii.

O astfel de perioadă, de cumpănă, extrem de dificilă și încărcată de sentimente contradictorii, am traversat și eu împreună cu George. Aș vrea să precizez din start că am ales să discut despre acest subiect în mod public, nu pentru a primi compasiune ori pentru a acuza în vreun fel fostul soț, ci pentru a veni în sprijinul mamelor de copii speciali care tocmai au trecut ori trăiesc acum această experiență greu de traversat, arătându-le că totdeauna există soluții, că vor fi și perioade bune și liniștite.

Ce am perceput eu ca fiind cel mai dificil pentru mine a fost că în același an am aflat și diagnosticul lui George și am și divorțat. La acel moment chiar a fost prea mult pentru mine și am depășit cu mare greutate acea perioadă. Uitându-mă acum în trecut, mă văd cum eram: depresivă, plângeam din senin, slăbisem foarte mult, mergeam pe stradă, dar parcă nu vedeam pe nimeni. Mă întreba mama de ce plâng și nu știam ce să-i răspund.

În același timp, îmi repetam în gând că e cel mai bine pentru noi doi (George și cu mine) să rămânem singuri în lupta asta, pentru că doar așa puteam da înainte. Cu susținerea imensă a părinților mei, am reușit să-mi revin ușor, ușor și să încep să funcționez din nou. Am început să-l ducem pe George la terapie, mama s-a ocupat de îngrijirea lui câteva luni, până am reușit eu să mă pun pe picioare.

Dar cum niciodată nu se închide o ușă fără să se deschidă măcar o fereastră, lucrurile au început să se liniștească și mai târziu chiar a apărut soarele pe strada noastră. Noi doi, George și cu mine, am început atunci o nouă viață. Iar mai târziu, în viața noastră a apărut actualul meu soț. Un OM, un bărbat care nu s-a speriat de faptul că eu veneam ”la pachet” cu un copil, și nu orice copil, un copil cu autism. Tatăl natural a lui George a dispărut din peisaj complet (asta a fost alegerea lui), iar prezența lui Lucian tot mai activă în viața lui George l-a făcut pe acesta să-l perceapă ca tată.

Chiar în prima parte a relației noastre am traversat niște perioade dificile, George manifestând migrene puternice săptămânale și apoi fiind diagnosticat cu anumite probleme renale. Acestea însă ne-au unit și mai mult și am ales să ne căsătorim. George a fost cavalerul nostru de onoare și s-a comportat ireproșabil la Starea Civilă și la ceremonia religioasă. Și pentru că tatăl natural a fost de acord să renunțe la drepturile părintești, George a fost adoptat de soțul meu. Consider că s-a născut a doua oară, că i s-a oferit o nouă șansă la o viață normală. I s-a schimbat certificatul de naștere, deci este un alt om.

Am traversat și continuăm să traversăm împreună perioadele dificile sau frumoase ale recuperării lui George. Nu am făcut totdeauna lucrurile  ca la carte, probabil puteam face mai mult pentru George, dar considerăm că împreună reușim să-i oferim fiului nostru un cadru potrivit ca să crească frumos.

Nu militez și nici nu încurajez divorțul, dar nici nu sunt pentru sacrificii inutile doar de dragul de a avea o figură masculină în casă. În concluzie, dragi mămici, un divorț nu trebuie văzut neapărat ca un capăt de drum, el poate fi un nou început. Oricât de grele sunt unele perioade, trăiți cu speranța că vor fi și vremuri mai bune și mai fericite, iar voi veți fi mai puternice.

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Ramona Stanciu
Ramona este mămica unui copil diagnosticat cu autism, în vârstă de 14 ani. În anul 2008 a înființat Asociația Părinților Copiilor Autiști din Bacău pentru că știa prin natura meseriei sale, de asistent social, că părinții au nevoie de sprijin și îndrumare atunci când află că au un copil special, dar și pe parcursul dezvoltării lui, totdeauna apărând noi și noi provocări. În prezent, Ramona se specializează în terapiile de integrare senzorială și coordonează un centru de zi pentru copiii diagnosticați cu autism la Bacău, acolo unde a înființat o camera de integrare senzorială.