Despre logopedie și cuvintele “comandă”, “sarcină” sau “obiective”, în jurul măsuței de terapie.
Ne-am apucat târziu de logopedie (avea deja mai bine de 2 ani și jumătate), deși am știut mult mai din vreme că vor fi probleme de vorbire. Însă, toate abordările pe care le-am văzut într-o primă fază m-au pus serios de gânduri: copil de 2 ani pus să stea la masă, pe scaun, oferirea de recompense (verbale sau materiale), folosirea cuvintelor precum “comandă”, “sarcină” sau “obiective”. Da, știu, există o școală întreagă în spate. Pentru mulți terapeuți, aceasta e singura cale și a nu o porni pe ea echivalează cu a-i refuza copilului tău o șansă.
Am fost furioasă, deprimată, resemnată. Pentru că, pentru mine, copilul nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu îngrădirea libertății, cu șantajul, cu îndeplinirea de comenzi. Am întârziat, așadar, să începem logopedia până când am găsit persoana cu care să mă înțeleg din prima clipă asupra tuturor aceste aspecte.
Pentru Sânziana, astăzi logopedia înseamnă multă joacă și veselie – pictăm, modelăm, ne jucăm cu ferma de animale, organizăm picnicuri sau citim. Alteori, acasă, nici măcar eu nu mai îmi dau seama când lucrăm – recunoaștem culorile potrivind capacele de la carioci, animalele după ordinea în care vin la mâncare (ocazie bună să exersăm și număratul), facem biscuiți și spunem numele formelor cu care îi decupăm și tot așa…
Știu că n-am descoperit roata. Sunt convinsă că multă lume aplică metodele acestea blânde. Nu înțeleg însă de ce supraviețuiesc celelalte.
Text preluat de pe blogul Teodorei: esanziana.blogspot.ro
