BOB MORAN: Am înţeles că a fi un tată bun nu are nicio legătură cu eroismul

Bob Moran este caricaturist politic pentru publicațiile britanice Daily and Sunday Telegraph. Un job “de oameni mari”. Dar este si tatăl lui Poppy, fetița sa cu paralizie cerebrală. Un job cu mult mai greu, care l-a pus pe Bob față în față cu neputința, cu durerea, cu lipsa calităților de supererou. Așa încât s-a pus pe desenat, până când și-a putut explica și accepta toate cele venite la pachet cu meseria de “tată al unui copil cu nevoi speciale”. Așa a aparut povestea animată Father’s days, una dintre cele mai frumoase și sincere mărturii ale unui tată.

Supereroi printre noi: Primele săptămâni, uneori chiar primele luni din viaţa unui părinte al unui nou născut cu probleme de sănătate sunt, cu siguranţă, cele mai grele. Ne poţi povesti cum a fost în cazul vostru? De cât timp aţi avut nevoie pentru a înţelege ce se întâmplă şi cum vă puteţi adapta acestei situaţii atât de neaşteptate şi dificile?

Bob Moran: Pentru noi, primele două săptămâni au fost incredibil de grele. Când Poppy, fetiţa noastră, se afla în terapie intensivă, nu aveam nicio idee despre ce va fi în viitor; ne era foarte frică. Însă odată ajunşi acasă şi văzând că starea ei este bună am avut o perioadă liniştită de câteva luni, în care ne gândeam că nu mai avem de ce ne face griji. În video apare că diagnosticul de paralizie cerebrală a venit imediat, în primele zile de după naştere. În realitate, este, dacă vreţi, o „licenţă artistică”, deoarece Poppy a fost diagnosticată abia pe când avea patru luni. Acela a fost cu adevărat momentul în care am început să fim conştienţi de situaţia în care ne aflam. Au trecut apoi încă cel puţin şase luni până când să putem vorbi deschis despre asta.

În ceea ce priveşte înţelegerea naturii dizabilităţii pe care o are Poppy, încă învăţăm, zi de zi, ceea ce poate face şi ceea ne nu poate. Este o situaţie în continuă evoluţie.

Supereroi printre noi: Aşa cum tu însuţi povesteşti în „Father’s days” noi, tatii, avem tendinţa de a ne învesti cu un fel de superputere atunci când urmează a ni se naşte un copil: nimic rău nu se va întâmpla atâta vreme cât suntem noi acolo. Însă, din nefericire, uneori se întâmplă… Şi constatăm că nu prea putem face mare lucru. Prin prisma experienţei tale, această lipsă a superputerilor transforma un bărbat în ceva mai prejos decât un „tată adevărat”?

Bob Moran: Cred că acest sentiment copleşitor pe care îl are orice tată atunci când i se naşte un copil vine din faptul că ne dorim să ne protejăm familia cât de mult ne stă în putinţă. Probabil că sentimentul de neputinţă vine din faptul că nu noi aducem pe lume bebeluşul. Aşa încât ne gândim că măcar atât putem face: să ne asigurăm că facem tot ceea ce ne stă în putinţă ca nimic rău să se întâmple. Atunci când s-a născut, Poppy era deja foarte bolnavă, viaţa să îi era pusă în pericol iar eu nu numai că am fost neputincios în a o ajuta, dar nici măcar nu am ştiut că era bolnavă, aşa cum îţi povesteam, decât patru luni mai târziu. Pentru foarte multă vreme lucrul acesta m-a împovărat cumplit. Astăzi gândesc diferit. Am înţeles că a fi un tată bun nu are nicio legătură cu eroismul, perfecţiunea sau cu a cunoaşte absolut totul. A fi tată este de fapt o călătorie prin care ajungi să te descoperi pe tine însuţi. O călătorie prin care îţi descoperi punctele forte dar prin care ajungi să îţi accepţi şi slăbiciunile şi să înţelegi că nu poţi controla toate lucrurile.

Supereroi printre noi: Atunci când părinţii suferă dintr-o pricină ce are legătură cu copilul lor, au tendinţa de a-şi compara gradele de suferinţă, mamele acuzând deseori taţii de indiferentă, de faptul că „nu le pasă, că nu suferă la fel de mult ca şi ele”. Le-ai putea spune câteva cuvinte acestor părinţi, din perspectiva unui tată al unui copil cu probleme medicale?

Bob Moran: Atunci când vine vorba de emoţii, cred că este bine de spus că bărbaţii şi femeile le gestionează în moduri diferite. Nu negăm faptul că a avea un copil cu dizabilităţi a adus şi tensiuni în relaţia noastră. Parte din aceste tensiuni au de-a face cu faptul că fiecare crede că el este cel mai supărat. În acelaşi timp, vieţile proaspeţilor părinţi ale unui copil cu dizabilităţi devin atât de aglomerate, de pline, încât pur şi simplu nu îţi mai găseşti timpul să stai şi să discuţi cu partenerul despre ceea ce simţiţi. Noi am învăţat să ne facem timp pentru asta, atunci când este necesar, să vorbim despre ce simţim, despre suferinţa noastră şi am învăţat să acceptăm că mecanismele noastre de a face faţă unei situaţii dureroase sunt diferite.

bob moran și fetița sa

Supereroi printre noi: Cum ţi-au fost afectate relaţiile cu prietenii de toate acele nopţi la rând de nesiguranţă şi teamă, de toate acele zile cu programări la medici sau terapeuţi? Te simţi vreodată singur?

Bob Moran: Nu cred că relaţiile cu prietenii noştri s-au schimbat datorită dizabilităţii lui Poppy. Asta pentru că oricum am fost primii din gaşcă ce au avut un copil, aşa încât lucrurile au fost de la bun început diferite. Pentru o vreme, unii dintre ei nici nu au ştiut că ar fi ceva în neregulă cu ea, doar pentru că noi nu doream încă să vorbim despre asta. Însă acum, că ştiu, sunt extrem de înţelegători şi ne oferă susţinerea lor.

Supereroi printre noi: Cum îşi poate regăsi un tată curajul de a deveni din nou părinte în contextul în care are deja un copil cu nevoi speciale?

Bob Moran: Decizia de a mai avea încă un copil a fost dificilă pentru noi. Nu doar pentru că ne gândeam că s-ar putea ca ceva să nu fie în regulă şi a doua oară, dar şi pentru că ne temeam că un alt copil va însemna mai puţin timp dedicat nevoilor lui Poppy. În cele din urmă, cred că instinctul ne-a ajutat să luăm decizia de a mai avea un copil, ne-a ajutat să vedem că familia noastră avea nevoie de acest lucru. Ştiam că nu putem lăsa frică să aibă ultimul cuvânt asupra viitorului familiei noastre şi, în acelaşi timp, ştiam că Poppy va câştiga enorm dacă va avea un frăţior sau o surioară.

Am avut dreptate să ne ascultăm instinctul. Fiul nostru, Dillon, are acum un an iar pentru Poppy faptul că este sora mai mare o împinge să facă lucruri pe care nu le credeam posibile înainte. Dillon ne-a ajutat şi pe noi, părinţii lor, să ne simţim o „familie normală” – indiferent ce o însemna acest lucru.

 

Mai multe ilustrații, pe teme politice, realizate de Bob Moran, puteți vedea accesând bobcartoons.newsprints.co.uk

Bob Moran la masa de lucru

 

 

 

Published by Vlad Mateescu

Graphic designer, tatăl lui Petru, al Anei şi al Olgăi, fetiţa lui „specială”. Despre cum se vede şi mai ales cum se simte provocarea creşterii unui copil cu dizabilităţi în țara bărbaţilor duri va scrie în secţiunea Poveştile taţilor.

Leave a Reply