Am fost timp de 3 ani mama a doi copii tipici dar nu le-am predat lecţia acceptării. Le-am spus doar să nu facă diferenţe, dar a fost insuficient… Nu le-am spus cum i-ar face o bucurie de neimaginat copilul cu dizabilitate din parc, nu le-am explicat nici să îl trateze pe acel copil special aşa cum şi-ar dori ei să fie trataţi.
S-au scris multe despre părinţii şi copiii speciali şi totuşi rămâne un subiect tabu;
S-a strigat tare că dizabilitatea nu e o alegere şi totuşi vorbim despre ea în şoaptă, ca şi cum ar fi un secret ruşinos.
Se doreşte să se găsească un loc şi pentru copiii noştri dar totuşi nu-l vrei în clasa copilului tău.
Se doreşte ca şi copilul tău să fie deschis la nou, să îmbrăţişeze diferenţele între oameni şi să le accepte, dar totuşi te bucuri în sinea ta că nu şi l-a ales prieten în parc pe cel care vorbeşte mai greu sau pe cel care şchioapătă. Ar râde copiii de el. Cum să fie prieten cu ăla, doar nu are ce învăţa de la el.