Eu sunt mama lu’ retardata aia

Cuvântul cu R pe care atât de des îl folosim şi pe care îl auzim mereu în jur, cuvântul în spatele căruia aruncăm tot ceea ce ne este dezagreabil la o persoană. Pentru alţii însă,”retardata” înseamnă cu totul și cu totul altceva.

Acum, că auzim în jurul nostru despre diverşi handicapaţi şi retardaţi care ne umplu vieţile, ne-am obişnuit. Că jurnaliştii folosesc termeni ca cei de mai sus pentru a caracteriza clasa politica- am tot văzut. Organizăm campanii, strângem pungi cu mâncare şi jucării de care copiii noştri sănătoşi s-au plictisit şi pe care apoi le trimitem binevoitori unor copii cu dizabilităţi, bieţii de ei. Pe drum ne înjuram la volan cu un cretin de handicapat. Ne întoarcem acasă şi ne relaxăm pe facebook. Ne plângem că un retardat ne-a stricat ziua. Prietenii virtuali ne comentează statusul, preluându-ne cuvintele. Şi dai scroll şi citeşti retradat de 10 ori în 12 comentarii. Mai băgăm un emoticon. Mai desfacem o bere. Hai că ne-am răcorit. Futu-i mama lui de handicapat, ca rău ne-am mai enervat! Cu cine i-a dat drumul pe stradă. Ăştia trebuiesc legaţi, mă!

Continue Reading →

Cum e să fii fratele unei surori cu nevoi speciale?

Cât de greu e să fii fratele unei fetiţe cu nevoi speciale? E înfricoşător, e obositor sau poate e amuzant şi la fel de firesc ca a fi fratele oricărei alte fetiţe?

Să fii fratele unei surioare “ mai speciale” nu e „mai special”  şi „mai înfricoşător”. De fapt, o fetiţă normală nu e cu mult mai diferită decât o fetiţă cu dizabilităţi. Doar gândiţi-vă la o fetiţă normală. Gata? Acum înmulţiţi de trei ori. Rezultatul este o fetiţă specială. Cel puţin asta se vede din punctul de vedere al unui frate.

Eu am primit-o pe Olguţa (alias, pe vremea aia, Bebelica) la 4 ani. Eu, îmi primele mele desene, când mami era însărcinată, am desenat-o neagră. Îmi doream să fie neagră, cu ochii albaştru şi cu părul blond. Când s-a născut eram atât de fericit (chiar dacă nu era neagră) încât nici nu am observat că avea “nevoi speciale” sau poate că eram prea mic să îmi dau seama. Doar credeam că îi place foarte mult „ sportul” (de fapt, făcea kinetoterapie).

Continue Reading →

De ce m-am alăturat echipei de Supereroi

Cristina Coman s-a alăturat echipei Supereroi printre noi în calitatea sa de mămică la dublu: a lui Darius, un şcolar vesel şi sănătos şi a Anei, fetiţa sa diagnosticată cu Sindrom Rasmussen

Când te doare ceva, o măsea de exemplu, spui uneori lucrul acesta persoanelor care sunt lângă tine dar nu o faci intenția de a primi un răspuns gen “mergi la stomatolog”. Tu știi că asta trebuie făcut, dar din varii motive nu ai ajuns. Ai nevoie de cineva care să iți spună “ştiu că doare rău, e groaznică durerea de măsea, dacă pot face cumva să te ajut să îmi spui, sunt aici, doar să îmi spui”.

Când mi s-a oferit șansa să scriu despre cum arată viața mea de când sunt mama unui copil special, am luat-o ca pe unul dintre răspuns rugilor mele.

Continue Reading →