iStock-512986156

Codruț și Sophia

băiat și fetiță pe strada. Băiatul râde, este mai mare, poartă ghiozdan în spateCând văd ce uşor cresc copiii sănătoşi, „ca o buruiană”, cum zice un prieten, cât de simplu, de firesc, alăptarea un deliciu, mâncatul şi somnul naturale, nu prin mii de subterfugii, îmi dau seama ce simplă ar fi fost viaţa mea dacă n-aş fi avut un copil deosebit şi frumos, precum Codruţ… Planurile ar fi fost planuri şi vacanţele ar fi fost vacanţe şi noi mult mai săraci emoţional decât azi.

Povestea lui Codruţ începe, ca mai toate poveştile, cu A fost odată… într-o zi de vară toridă, prin 2004, un băieţel frumos, frumos, care s-a hotărât să vină în familia ce-l aştepta nerăbdătoare, cu speranţe, vise şi planuri şi dragoste, multă dragoste… Dar toate planurile au pălit când a venit diagnosticul la naştere: malformaţie cardiacă congenitală, palatoschizis posterior, imperforaţie coanala dreapta şi câteva adiacente. Acum, când mă gândesc, mă apucă râsul de naivitatea mea de atunci. Eram terminaţi şi sufocaţi de toţi termenii ăştia, cel mai grav îmi suna malformaţie- şi cardiacă pe deasupra!

Cuvântul retard m-a urmărit luni bune după aceea

Însă de aici încep minunile din povestea noastră: doctori diagnosticieni şi specialişti minunaţi, suflete şi oameni mari, întâmplări întâmplătoare care ne-au unit unii cu alţii şi l-au vindecat chirurgical pe Codruţ, dorinţa de a ajuta copiii. Toate s-au legat şi ne-au adus unde suntem acum – avem un copil minunat, cu nevoi speciale.

După ce am trecut peste pragurile fizice, ne-am trezit doi părinţi tineri, naivi trecând pragul doctorului neuropsihiatru pentru un control de rutină, ziceam eu, cu speranţa că e totul ok, deşi vedeam că domnişorul avea doi ani şi nu mergea în picioruşe singur şi nu vorbea. Toate le puneam pe seama spitalizărilor anterioare, ce însumau cam an şi jumătate.

Al doilea nostru mare şoc a fost atunci când am citit diagnosticul pus de doctorul neuropsihiatru: retard sever în dezvoltare. Numai cuvântul retard m-a urmărit luni bune după aceea şi nu înţelegeam cum e posibil să se întâmple toate numai în familia noastră, unde şi cum am greşit în aşa hal încât să ajung şi la neurologie. După atâtea spitale şi cinci operaţii credeam că o să am un copil nou, fără nici o urmare a multelor anestezii! Viaţa bate filmul. Eram încă naivă şi vroiam perfectul în tot, mai ales în copilul meu.

Mult timp eu încă aşteptam să-mi pot lua copilul reparat şi să plec

Baiat în banca, la școală, privind spre cameră. În mână are un stilouAm început terapiile la un centru extraordinar din Bucureşti. Cele zece şedinţe iniţiale s-au transformat în 11 ani, 11 ani de terapie zilnică şi mai pe toate planurile, cu încrâncenarea şi disperarea pe care numai părinţii de copii frumoşi că ai noştri le au. Nevoia deschide uşi şi suflete.

În primele luni am avut norocul să cunosc oameni acolo, la fel de simpli ca noi, părinţi la fel de trecuţi prin multe sau poate şi mai încercaţi iar din aşteptările zilnice după pitici s-au născut prietenii frumoase şi importante şi azi. Mult timp eu încă aşteptam să-mi pot lua copilul reparat şi să plec. Acolo a fost salvarea mea şi ieşirea din negura, din negare, acolo am descoperit că nu sunt singură, acolo am văzut cât de mult îşi iubesc mamele copiii lor perfecţi pentru ele şi cât de mult pot lupta, acolo am învăţat să râdem din orice, acolo am învăţat că nu există limite, decât cele pe care ni le setam noi, ca orice om. Copilul este perfect indiferent de gradul de dizabilitate, pentru Dumnezeu! El este perfect aşa cum e, depinde doar de noi cum vrem să-l vedem! Acolo am învăţat că pot visa din nou şi la un surior sau o frațioară… acelui loc şi oamenilor cunoscuţi atunci datorez optimismul, experienţa de viaţă şi zâmbetul de acum.

Doi copii jucându-se cu mingeaNevoia unui frăţior eu, ca mamă, am avut o de la început, poate pentru a-mi confirma că aş fi o mamă bună, că aş şti să fac lucruri fireşti, că aş şti să hrănesc şi altfel decât prin sondă, că primii paşi se fac şi fără luni de kinetoterapie, că mâncarea se mesteca nu se pasează. Dar fricile şi angoasele mă terminau şi îmi dădeau coşmaruri şi stări de panică şi iar renunţam. Îmi justificam nevoia prin gândul că un frate va fi lângă Codruţ atunci când nu va mai fi nimeni lângă el, mă gândeam că va avea un coleg de joacă. Îmi justificam gandul prin multe altele, care-l aveau în centru pe Codruţ.

Însă frăţiorul aşteptat nu mai venea. Abia când noi ne-am liniştit în mai toate privinţele privind aşteptările noastre raportate la Codruţ, când am văzut în el un copil reuşit, minunat şi am conştientizat că vrem un copil pentru el, copilul în sine, a venit Sophia, la zece ani după Codruţ.

Prin Sophia realizez ce drum greu am avut în urmă când totul s-a făcut numai cu ajutor, cu suspine şi lacrimi şterse pe furiş

Şi când văd ce uşor cresc copiii sănătoşi, ca o buruiană, cum zice un prieten, cât de simplu, de firesc, alăptarea un deliciu, mâncatul şi somnul naturale, nu prin mii de subterfugii, îmi dau seama ce simplă ar fi fost viaţa mea dacă n-aş fi avut un copil deosebit şi frumos, precum Codruţ… Planurile ar fi fost planuri şi vacanţele ar fi fost vacanţe şi noi mult mai săraci emoţional decât azi…

Frici au fost, sunt şi vor mai fi, dar când se joacă amândoi şi se strâng în braţe, trece tot, dispare şi-mi dau seama cât de norocoasă sunt că am două minuni, un copil deosebit, minune de copil, atent şi o drăgălaşă de surioară ce nu se mai satură de el.

Prin Sophia am trăit şi emoţiile fireşti de a vedea cum face primii paşi, cum se descurcă şi cere să o laşi să facă singura totul, plânsetele şi tragediile când nu reuşeşte ceva, tantrumurile de la market când nu primeşte baloane iar acum realizez ce drum greu am avut în urmă când totul s-a făcut numai cu ajutor, când totul s-a făcut cu suspine şi lacrimi şterse pe furiş să nu ne vadă flăcăul şi-mi dau seama că sunt un om puternic, că pot şi trebuie la rândul meu să ridic alte suflete aşa cum am fost eu ridicată la rândul meu.

Nu mai caut de mult răspunsul la întrebarea „de ce mi-a fost dat mie așa?”

Băiat râzând înspre camerăDe aceea cred că undeva trebuie să ne relaxăm aşteptările, să ne bucurăm de viaţă cu un copil deosebit, să o trăim frumos pe a noastră în armonie cu noi şi cu ce ne-a fost dat nouă. Ne-a fost dat nouă pentru că noi putem, pentru că aşa a trebuit să fie, pentru că, la fel ca picii noştri, suntem speciale, intuitive, descurcăreţe şi putem. Toţi suntem” perfecţi” în imperfecţiunea noastră, în felul nostru.

De ce mi-a fost dat mie să trăiesc viaţa asta, aşa?! Nu mai caut de mult răspunsul la întrebare, este viaţa frumoasă, o viaţă cu minuni şi trăiri intense, cu prieteni la fel ca mine, cu oameni frumoşi în jurul meu, cu emoţii şi empatii de care nu credeam că sunt în stare şi, cel mai important, cu dragoste, mare dragoste.

Şi cred că noi putem schimba ceva, pe undeva; încet, greu, cu hopuri, dar se mişcă. Noi putem schimba mentalităţi, noi putem face integrare, noi putem arăta că suntem oameni cu aceleaşi trăiri cu aceleaşi frici că toţi ceilalţi părinţi, noi putem face oamenii să ne vadă, dacă vrem, numai să vrem. Şi să nu uităm niciodată că dizabilitatea nu este decât adiacenta individului, caracterului, nu ne defineşte ca oameni, doar o tragem după noi, în direcţia în care vrem noi.

Şi, până la urmă toată schimbarea va veni şi trebuie să înceapă cu noi… aşa consider eu… mama cu minuni în jur.

În rest, caut doar liniştea, cu celelalte ne descurcăm şi luptăm.

Şi parcă mai aş face un surior sau o fratioara… pentru că undeva, cândva, la începutul drumului nostru împreună, în planurile de la începutul poveştii, intrau trei pitici urmaşi.

 

Loredana Stan

 

LEAVE A COMMENT