background6

Marta și Clara

adela-antoniuMă hotărâsem să nu mai fac alt copil, ca formă de devotament şi adoraţie faţă de ea. I-aş fi sfâşiat pe toţi ăia de ziceau că ea nu e bună şi trebuie să facem “altul”!

Era primul meu copil, avea o lună şi fusese diagnosticat cu o leziune cerebrală severă. Eram în iad! Mă torturau toate gândurile despre cum va fi, despre ce putusem să fac greşit,  dacă voi putea supravieţui până a doua zi, nu mai zic de restul vieţii! Ca să rezum, focul şi smoala din Biblie erau nimic pe lângă toate astea.
Între timp însă, mogâldeaţa din braţele mele îmi zâmbea în fiecare zi cu o gură ştirbă, sugea, dormea şi creştea, ca şi când ar fi trăit într-un glob de sticlă, departe de gândurile noastre mutilate de imagistica RMN acuzatoare.
O vedeam pe Marta perfectă, rotundă şi începusem să mă îndrăgostesc de ea, aşa cum nu mi-aş fi putut imagina vreodată!
Cred că nici nu împlinise 2 luni când am început să aud în jurul meu: trebuie să mai faceţi un copil, sunteţi tineri! Mai stai un an, apoi faci altul! Până la un an fuseserăm deja puşi la curent cu toate cele: poluarea e de vină! Şi alimentaţia! Soţia mea a făcut amniocenteza, dumneavoastră nu? Aţi pierdut etape frumoase! Cu siguranţă meritaţi mai mult! E groaznic, eu mă uit la ai mei că-s sănătoşi şi aleargă prin curte, da’ voi?! Faceţi-vă toate analizele şi mai încercaţi o dată!

Toate remarcile astea veneau ca nişte pumnale înfipte în inimă. Ca şi când era de făcut ceva, ca să îndrept situaţia. Eu nu mă simţeam mai puţin mamă şi nici nu-l vedeam pe copilul meu mai puţin copil, doar pentru că nu se încadra în tipare.
Când avea câteva luni mă hotărâsem să nu mai fac altul (deşi întotdeauna îmi dorisem trei) ca formă de devotament şi adoraţie faţă de ea. Adoraţie aproape tâmpă, ca orice iubire de mamă- necondiţionată, orbească! I-aş fi sfâşiat pe toţi ăia de ziceau că ea nu e bună şi trebuie să facem “altul”!

M-am răzgândit în momentul în care am acceptat pe deplin condiţia copilului nostru, când am decis că vom supravieţui orice ar fi, când am înţeles că putem creşte un copil cu dizabilităţi şi că putem fi şi fericiţi făcând asta!

Dar, cu timpul, m-am răzgândit. Şi cred că m-am răzgândit în momentul în care am acceptat pe deplin condiţia copilului nostru, când am decis că vom supravieţui orice ar fi, când am înţeles că putem creşte un copil cu dizabilităţi şi că putem fi şi fericiţi făcând asta! Am decis că mai vrem un copil atunci când ne-am dat seama că există viaţă şi după un copil mai puţin “perfect”, când ne-am recăpătat liniştea, când ne-am intrat într-un ritm.
Şi dacă mă uit în urmă, îmi dau seama că asta s-a întâmplat foarte repede. Pe atunci Marta avea un an şi cinci luni.
Clara a ales să vină la noi după prima încercare şi a venit ca un surplus de fericire în familia noastră şi nu ca o soluţie pentru rezolvarea unei “probleme”.
Este adevărat că pentru Marta s-a dovedit a fi de departe cea mai bună “terapie”… şi pentru noi, la fel! Nici nu îmi mai pot imagina viaţa noastră fără vreuna din ele.
Ca o concluzie despre “curajul” (sau lipsa lui) de a mai face un copil după cel cu nevoi speciale: eu mă bucur în fiecare zi că am doi copii. Dar pur şi simplu aşa am simţit. Nu mi-a fost frică şi nici n-am avut “curaj”.
Nu sunt sigură ce e “curajul”. Dacă faptul că pot să râd şi să cresc un copil cu dizabilităţi şi, pe deasupra, să mai fac unul mă face curajoasă, atunci curajul ăsta l-am învăţat în împrejurările date, nu l-am avut dinainte! Nu am merite deosebite.
Spun asta pentru că de prea multe ori mi se zice că sunt “curajoasă”.
După ce am fost în iad, am supravieţuit şi m-am trezit “trăind”. M-am trezit râzând, m-am trezit întinzând unt pe pâine dimineaţa, legându-mă la şireturi, ducând copilul la kineto, vrând şi alţi copii, supărându-mă, bucurându-mă…
Da, am făcut şi analize premergătoare şi teste genetice, am făcut şi vizite regulate la doctor şi toate cele, dar asta făcusem şi prima dată. Nu ştiu de ce, dar nu mi-a fost mai frică. Poate or fi fost de vină hormonii de sarcină. Sau poate acest “curaj” care s-a lipit de mine…

 

Adela Antoniu

Sunt mama Martei, cel mai luminos copil, și a Clarei. Împreună, ele sunt cei mai tari “guru” pe care i-am întâlnit. În rest, sunt arhitect şi preşedintele Asociației Umanitare Marta Maria, care oferă sprijin copiilor cu nevoi speciale. Cea mai mare provocare a mea e să fiu conştientă că respir în fiecare zi.