Gáspár György, psihoterapeut relațional

DESPRE PUTEREA VINDECĂTOARE A RELAȚIILOR ÎN CAZUL PĂRINTILOR COPIILOR CU NEVOI SPECIALE

Gyorgy-GasparNaşterea unui copil cu nevoi speciale sau aflarea unui diagnostic sumbru la câţiva ani după naştere te aruncă în câteva secunde într-o lume despre care nu ştii absolut nimic. Ceva foarte asemănător cu filmele de groază, numai că mult mai rău şi, din păcate, real. Nimic din ceea ce ai văzut la proprii părinţi, în filme, în familiile prietenilor sau ce a fost relaţia ta de cuplu până în acel moment nu se aseamănă cu ce trăieşti. Până apuci să te dezmeticeşti şi să te readaptezi trec ani, timp în care relaţia cu partenerul se deteriorează pe nesimţite, poate şi pentru că, fiind concentraţi pe salvarea copilului, părinţii uită de absolut tot.

Cu toate aceste gânduri în suflet am stat de vorbă cu  Gáspár György, fondatorul și președintele Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, apreciat drept unul din cei mai de renume psihologi și psihoterapeuți de familie din Romania. El este unul din cei mai ardenți promotori ai mindfulness-ului relațional, al terapiei IMAGO de familie și crede cu tărie în puterea relațiilor interumane de a vindeca ființa umană și de a crea o lume mai bună.

Supereroi printre noi:  Gáspár, să vorbim puțin despre acest “sindrom al supereroului decăzut”. În mod obişnuit, partenerul are această aură de Superman, respectiv Superwoman, în ochii celuilat, el este “alesul”. Păstrând proporţiile, părinţii sunt modele şi pentru copii. Naşterea unui copil cu probleme, cu tot pachetul său de vină, furie, sentimente copleşitoare, te transformă întâi în ochii tăi, iar apoi în ai celuilat, din supererou în “ratat”.  Cum te poți convinge pe tine, iar mai apoi şi pe partener, că nu ai putut face mai mult, că nu e vina ta?  De unde ne putem găsi resursele pentru a fi modele pentru ei, atâta timp cât ne considerăm „rataţi” fix în esenţa noastră, în propria masculinitate, respectiv feminitate.

Gáspár György: Ca terapeut care lucrează în special cu familii și cupluri, am observat că încă din perioada sarcinii, părinții obișnuiesc să dezvolte o serie de speranțe și scenarii mentale despre bebelușul care urmează să se nască și despre cum îl vor ajuta pe acesta să-și găsească menirea și sensul în viață. Acest proces intern este, de obicei, mai mult decât sănătos, deoarece construirea mentală a unei familii fericite și împlinite este probabil cel mai firesc lucru care se poate petrece în mintea unui viitor părinte. Doar că, pentru unii dintre noi această imagine a familiei perfecte ajunge să devină o sursă inimaginabilă de durere atunci când, confruntați cu crunta realitate, descoperim că cea mai de preț comoară din viața noastră s-a născut, sau a dobândit pe parcurs, o dizabilitate sau nevoie specială. Pentru părinții unui copil cu nevoi speciale, stresul poate să fie, într-o primă fază, atât de mare încât starea psihologică a acestora este asemănătoare cu aceea a pacienților diagnosticați cu tulburare de stres post traumatic (PTSD) – care așa cum reiese și din titlu, apare în urma unui episod traumatic major de genul calamităților sau dezastrelor naturale.

Adevărul este că în calitate de oameni obișnuiți, adesea cădem în păcatul de a le spune acestor părinți că „trebuie să rămână puternici”, „să-și păstreze optimismul” – fără să conștientizăm că în acest fel le blocăm posibilitatea de exprimare emoțională, care este extrem de importantă pentru a ajunge mai apoi la o primă treaptă din procesul de acceptare.

Familii cu care am lucrat, și care au fost nevoite să se confrunte cu acceptarea și integrarea unui copil atipic din anumite puncte de vedere, au avut de trecut printr-un proces asemănător cu cel de prelucrare a unei pierderi, asemănător cu ceea ce se întâmplă atunci când ne referim la moarte sau divorț. Doar că în aceste cazuri pierderea definește tot câmpul de speranțe inițiale, visurile clădite pe perioada celor nouă luni de sarcină și toate așteptările oglindite de familiile „normale” avute în jur. Emoțiile specifice procesului de doliu și pierdere, cu care aceste familii erau nevoite să se confrunte, erau și mai greu de tolerat deoarece domneau sub un munte de tăcere și dificultate de exprimare. Iar primul ajutor psihologic pe care-l puteam acorda, era acela de a construi un cadrul psihoterapeutic suficient de sigur în care acești părinți își puteau jeli pierderea. Adesea aceste familii erau îngrijorate în ceea ce privește exprimarea emoțională, de teamă ca prin sentimenele lor de furie, depresie sau teamă să nu-i îndepărteze pe cei din jur, față de care oricum simțeau multă jenă și rușine. Adevărul este că în calitate de oameni obișnuiți, adesea cădem în păcatul de a le spune acestor părinți că „trebuie să rămână puternici”, „să-și păstreze optimismul” – fără să conștientizăm că în acest fel le blocăm posibilitatea de exprimare emoțională, care este extrem de importantă pentru a ajunge mai apoi la o primă treaptă din procesul de acceptare.

Fiecare membru al familiei își exprimă într-un fel unic durerea, de aceea am învățat că nu există strategii „corecte” sau „greșite” atunci când sufletul uman jelește.

Sentimentele de genul vină, furie, așa cum au fost ele menționate în întrebare, sunt părți esențiale din ceea ce numim procesul de prelucrare al pierderii, acesta fiind bogat în stări de genul: negare, anxietate, teamă, vinovăție, depresie și furie. Este extrem de dificil pentru un adult să treacă prin toată această furtună emoțională, însă din punct de vedere psihologic trăirea acestora are un scop foarte important, acela al adaptării la realitate și al mobilizării pentru o viață diferită de reprezentarea inițială perfectă. Ce vă mai pot spune din activitatea mea terapeutică este că în astfel de situații fiecare familie este diferită, fiecare membru al familiei își exprimă într-un fel unic durerea, de aceea am învățat că nu există strategii „corecte” sau „greșite” atunci când sufletul uman jelește, și este necesar ca toți membrii familiei să-și trăiască deplin durerea.

Dacă membrii familiei își oferă posibilitatea de prelucrare a pierderii, în sfârșit emoțiile dureroase ajung să fie eliberate, iar această exprimare psihologică unică ne apropie unii de alții și ne oferă posibilitatea de a ne uni forțele pentru a tolera împreună dificila realitate.

Suferința majoră este resimțită atunci când ne dăm seama că trebuie să ne eliberăm de visurile și speranțele inițiale, că acestea nu ne mai servesc ci,din contră, ne mențin durerea. Iar singura parte pozitivă din punct de vedere psihologic este că, renunțând la acestea, facem loc în universul nostru interior unor noi speranțe și scenarii, care de această dată sunt mai aproape de ceea ce trăim în realitate. Dacă membrii familiei își oferă posibilitatea de prelucrare a pierderii, în sfârșit emoțiile dureroase ajung să fie eliberate, iar această exprimare psihologică unică ne apropie unii de alții și ne oferă posibilitatea de a ne uni forțele pentru a tolera împreună dificila realitate.

Din ceea ce știu până în prezent, pot să vă spun cu încredere că cele mai profunde și importante lecții de viață le-am învățat de la familiile copiilor cu nevoi speciale, este impresionant cum acești părinți se metamorfozează și ne dovedesc că ființa umană este capabilă de mult mai multe decât am fi crezut vreodată. Surpinzător sau nu, părinții care au trecut peste această pierdere și au integrat realitatea, s-au apropiat mai mult și mai atentic de divinitate decât multe alte persoane cu înclinații spirituale pe care le cunosc.

Supereroi printre noi: Cum putem bara săgeţile otrăvitoare de genul “e vina ta că acest copil s-a născut bolnav!”,  venite fie din partea partenerului, fie chiar din propriile gânduri?
Gáspár György: Critica și învinuirea se numără printre cele mai nocive săgeți care străbat sufletul uman în această viață – studiile recente dovedindu-ne că un nivel crescut de vină și rușine blochează regiunea creierului responsabilă cu rezolvarea de probleme. Singura armură psihologică în raport cu acestea este compasiunea și auto-compasiunea, care ne oferă posibilitatea de a ne activa starea de mindfulness (prezență conștientă) necesară pentru a ne conecta la momentul prezent, a accepta tot ceea ce trăim și simțim, și a putea să vedem și durerea celuilalt sau a acelei părți din noi care ne otrăvește. Practicarea exercițiilor de mediație și mindfulness ne oferă o posibilitate uriașă de expandare a universului interior, ajutându-ne să facem „loc” pentru tot ceea ce trăim și simțim. Paul Gilbert, psihologul britanic de la care am învățat valoarea compasiunii intra și interpersonală, ne spune că: Durere X Acceptare = Vindecare; în timp ce: Durere X Rezistență= Suferință.

În timp ce răspund la aceste întrebări îmi dau seama de cât de insignifiate pot părea rândurile mele, în raport cu toată noblețea sufletească pe care au dobândit-o părinții și rudele copiilor cu dizabilitate, însă vreau să cred că simțiți tot respectul și compasiunea mea.

Este nevoie de mult curaj pentru a rămâne într-o familie în care s-a născut un copil cu nevoi speciale, iar în acest caz curajul înseamnă a îndrăzni să spunem deschis ceea ce avem pe inimă, pentru a nu ne prăbuși sub povara rușinii și a vinovăției.

Supereroi printre noi: Fiecare suferinţă face un nod mare relaţiei. Oare nodurile acestea, construite pe suferinţă, atunci când încep să se destrame, sunt ca o avalanşă, când se destramă unul se dezleagă toate şi rămâne o viaţă liniară? Legăturile bazate pe suferinţă sunt trainice sau o să ajungem la un moment dat să ne fie ruşine cu slăbiciunile şi ieşirile noastre şi nu o să mai ştim comunica?
Gáspár György: Așa este, fiecare suferință are menirea de a ne confrunta cu o situație de criză, care ne pune în fața a două posibilități: pericol sau oportunitate. Dacă rămânem cantonați în partea de pericol, cu siguranță aceste noduri, adunate în timp, pot favoriza destrămarea legăturilor noastre familiale. Dacă însă reușim să vedem oportunitatea și să ne raportăm față de ceilalți prin curaj, compasiune și conectare, atunci ajungem să construim cele mai trainice relații posibile. Este nevoie de mult curaj pentru a rămâne într-o familie în care s-a născut un copil cu nevoi speciale, iar în acest caz curajul înseamnă a îndrăzni să spunem deschis ceea ce avem pe inimă, pentru a nu ne prăbuși sub povara rușinii și a vinovăției.

Compasiunea devine reală numai atunci când ne recunoaștem și împărtășim omenescul din noi – de aceea adesea unii membri de familie se retrag sau prietenii se îndepărtează, deoarece nu pot „conține” sufletește un asemenea gest de umanitate.

Compasiunea înseamnă să ne permitem să simțim teamă și să nu renunțăm la noi și la cei dragi nouă, practicarea ei este un uriaș act de curaj. Ea presupune să învățăm să ne relaxăm și să avansăm lin către lucrurile care ne sperie. Toate acestea, cultivate în relațiile de familie, ne ajută să ne cunoaștem mai bine „propriul întuneric interior” și să fim cu adevărat prezenți în fața „întunericului din alte persoane”. Compasiunea devine reală numai atunci când ne recunoaștem și împărtășim omenescul din noi – de aceea adesea unii membri de familie se retrag sau prietenii se îndepărtează, deoarece nu pot „conține” sufletește un asemenea gest de umanitate.

Supereroi printre noi: Spuneai undeva că relaţia de cuplu şi cea cu proprii copii reprezintă surse de confort emoţional atunci când ne confruntăm cu o dificultate. În această situaţie aparte însă, nu de puţine ori, eforturile de a păstra relaţia de ataşament sunt enorme, deseori sisifice. Atunci intervine fuga, ieşirea din relaţie, nu neapărat oficializată. Ce e de făcut? Cum relegi legăturile, cum înveţi metode noi?
Gáspár György: Așa este, cred mai mult decât în orice în puterea relațiilor interpersonale, așa cum știu și faptul că din nefericire nu în orice caz conectarea profundă și autentică se produce cu cei alături de care suntem rude de sânge sau ne-am înrudit prin alianță. Adesea familiile copiilor cu nevoi speciale mi-au demontrat că relațiile lor de conectare, cu referire strictă la relațiile de prietenie, sunt cu adevărat sacrale – deoarece s-au conturat prin libera alegere. Suferința împărtășită ne apropie, însă uneori lașitatea este atât de puternică încât unele relații nu pot trece testul credinței. Desigur, intenția mea nu este aceea de a judeca sau a devaloriza alegerile personale ale unor membrii din aceste familii, tot ceea ce încerc să fac este să oglindesc dificultatea individuală.

Dacă cu adevărat ne dorim să reparăm legăturile, cel mai bun leac este să căutăm cât mai des indicii de apreciere și feedback-uri pozitive, deoarece acestea ascund forța vindecării interpersonale.

Dacă cu adevărat ne dorim să reparăm legăturile, cel mai bun leac este să căutăm cât mai des indicii de apreciere și feedback-uri pozitive, deoarece acestea ascund forța vindecării interpersonale. Un renumit cercetător american spune că fiecare critică sau feedback negativ, trebuie urmate de cinci exprimări comportamentale pozitive.

Supereroi printre noi: Cheia conectării e validarea”. Nu de puţine ori însă mama îi reproşează tatălui că nu suferă la fel de mult precum ea, cea care a purtat copilul, care l-a născut. Ştim că nu există unitate de măsură pentru durere, însă cum îl mai poţi valida pe celălalt în acest context, de punte ruptă încă din start?
Gáspár György: Validarea implică capacitatea de a vedea și accepta realitatea diferită a celui de lângă noi, dar tot aici includem și deschiderea prin care-i oferim celuilalt libertatea de a-și trăi propria emoție și durere. Dacă un părinte încă se confruntă cu reproșurile față de partener, acesta este un posibil indicator al faptului că pierderea nu a fost depășită sau că persoana s-a blocat în procesul de doliu. În acest caz important este să conștientizăm situația și să îndrăznim să cerem ajutor din partea unui psihoterapeut, duhovnic sau consilier spiritual. Dacă ne referim strict la partenerul acuzat, acesta poate încerca aplicarea „dialogului vindecător” – care este compus din patru etape și care este unul dintre cele mai puternice intrumente de comunicare pe care le-am folosit până acum în terapie.

Dacă un părinte încă se confruntă cu reproșurile față de partener, acesta este un posibil indicator al faptului că pierderea nu a fost depășită sau că persoana s-a blocat în procesul de doliu. În acest caz important este să conștientizăm situația și să îndrăznim să cerem ajutor din partea unui psihoterapeut, duhovnic sau consilier spiritual.

Primul pas este să ne adunăm curajul de a dialoga cu partenerul îndurerat, asta împlică să ne activăm compasiunea și mental ne căutăm un loc în care să ne simțim în siguranță. Pasul doi este ca folosindu-ne de starea de prezență conștientă (mindfulness) să-i oglindim partenerului verbalizările: „Înțeleg că ești deranjată de faptul că percepi suferința ta mai mare decât trăirea mea, văd cum te lupți cu mine și cum încerci să te aperi. Aud cum îmi reproșezi că suferința ta este mai mare.” Oferiți-vă încrederea de a reflecta exact ceea ce spune partenerul. Apoi ajungem la ceea ce înseamnă validare – puterea sufletească de a-i oferi celuilalt posibilitatea de a-și trăi propria realitate, fără să fim nevoiți a fi de acord cu aceasta. Iar ultimul pas este empatia – atunci când încercăm să ghicim emoțiile din spatele suferinței și să-i comunicăm celuilalt că le vedem, le înțelegem și le acceptăm.

Supereroi printre noi: Cum se poate reface legătura intimă dintre doi parteneri, prima care se rupe la aflarea diagnosticului, mai cu seamă în contextul urii faţă de propriul corp, cel care a „generat” boala copilului (majoritatea părinţilor trăiesc cu această vină, de multe ori neconştientizată)?
Gáspár György: Noi oamenii, atunci când ne simțim vinovați, am învățat că trebuie să fim pedepsiți. Exact asta fac, adesea, și părinții copiilor cu dizabilități: își aplică o serie de consecințe comportamentale încercând astfel să se elibereze de păcat. În anotimpul furtunilor emoționale, atunci când furia, anxietatea și vina, or depresia au pus stăpânire pe viața noastră, creierul nu găsește siguranța necesară pentru intimitate, libidoul scade și întreaga energie este canalizată sprea a face față cât mai bine situației.

Copilul cu dizabilitate are și el dreptul să-și vadă părinții echilibrați, iar pentru asta armonia intimă și fizică este necesară.

Însă pe măsură ce vindecarea psihologică se produce, norii gri și încărcați părăsesc cerul, și cu puțină prețuire de sine ne vom da seama că ceea ce s-a întâmplat nu este vina noastră și că nu deținem, cu adevărat, control asupra vieții. Ceea ce s-a întâmplat nu a fost alegerea sau deciza noastră. Copilul cu dizabilitate are și el dreptul să-și vadă părinții echilibrați, iar pentru asta armonia intimă și fizică este necesară. Deseori le-am reamintit părinților: a vă pedepsi continuu nu va schimba realitatea, însă pentru a o putea accepta este necesar să aveți grijă de nevoile voastre de bază.

Supereroi printre noi: În situaţii dificile ne raportăm deseori la proprii părinţi. Ce putem face în situaţia în care proprii părinţi nu au fost nicidecum un model de relaţie? De unde ne luăm resursele, modelele, magia pentru a ţine relaţia apropiată?
Gáspár György: Cu toții suntem în căutare de modele pozitive. Sincer, nici eu nu am găsit mereu în părinții mei modelele de care aveam nevoie pentru a-mi construi o viață de cuplu echilibrată. Părinții mei s-au separat de mai multe ori, iar pe când aveam 18 de ani tata a trecut în neființă. Asta m-a determinat ca o bună perioadă de timp să cred că relații funcționale nu există, că acestea sunt doar un mit colorat frumos de artiști sau romanticii incurabili. Am continuat să cred asta până în momentul în care, aflat într-o tabără de dezvoltare personală, am avut în fața mea, în fiecare dimineață la micul dejul, un cuplu în care el mereu o aștepta, iar ea mereu se îngrijea ca amândoi să savureze bucatele delicioase de pe masă. În prima dimineață i-am ignorat, a doua zi m-am enervat, iar în a treia am început să lăcrimez recunoscând că ceea ce văd în fața mea este realitate – doi oameni pot avea grijă unul față de altul și fără să existe ostilitate. Acela a fost momentul de cotitură din viața mea, când mi-am propus să studiez cu atenție psihologia relațională și să caut cât mai multe modele pozitive în jurul meu, la care să mă pot raporta atunci când vălul gros de gânduri, emoții și senzații îmi orbește luciditatea. Din fericire în timp am identificat suficient de multe astfel de cupluri, care și acum trăiesc în sufletul meu și care-mi mențin zi de zi speranța că iubirea este posibilă, doar că este o călătorie de-o viață.

 

Gáspár György, psihoterapeut relațional

LEAVE A COMMENT