4 minute

Foto: Adi Bulboacă pentru tnb.ro

O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii– după un roman de Mark Haddon. Regia: Bobi Pricop. Cu: Ciprian Nicula, Emilian Oprea, Ana Ciontea, Rodica Ionescu, Carmen Ungureanu. Producție a Teatrului Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, stagiunea 2015-2016.

La Iaşi s-a întâmplat să avem un eveniment special: Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr. Un festival al cărui motor este doamna Oltița Cântec, director al acestuia şi care a adus spectacole minunate şi actori talentaţi din ţară şi din străinătate.

Deoarece ne cunoaştem de ceva timp şi am avut câteva colaborări foarte frumoase, cu ceva timp în urmă am primit un telefon din partea dumneaei, invitându-mă, în mod special, la două dintre spectacole, ca mamă a unui tânăr cu autism.

Am spus la Iaşi s-a întâmplat nu fiindcă festivalul ar fi ceva întâmplător (este deja la a IX-a ediţie) ci pentru ca am vrut să vă introduc în atmosfera spectacolului “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii”, un spectacol în care se vorbeşte mult despre figuri de stil şi moduri de comunicare, despre trăiri şi relaţii interumane. Un spectacol în care suntem îndemnaţi să privim şi să simţim altfel, să dăruim încredere şi să învăţăm să acceptăm.

Încă de la început am simţit că sunt acolo, pe scenă, între actorii care au reuşit prin jocul lor să-mi trezească amintiri, să mă facă să retrăiesc clipe şi ore demult trecute, alături de copilul meu, dar care au săpat în mintea şi sufletul meu sentimente ce nu vor fi uitate niciodată.

Eroul principal, Christopher, interpretat atât de firesc de actorul Ciprian Nicula, este un adolescent de 15 ani diagnosticat cu sindrom Asperger, o formă de autism înalt funcţional. Un adolescent pentru care exerciţiile matematice au întotdeauna un rezultat simplu dar care ştie că în viaţă nu toate lucrurile sunt simple. Christopher îşi doreşte să fie astronaut deoarece acolo, în Univers, este singur, cu gândurile şi deducţiile logice pe care le face mereu, în fiecare zi şi oră a vieţii sale. Aseamănă ceea ce se întâmplă în creierul său cu ceea ce se întâmplă în hard diskul unui computer care are de prelucrat din ce în ce mai multe informaţii, sfârşind prin a se bloca. Christopher explică totul cu atât de multă sinceritate. El spune mereu adevărul. Şi nu face acest lucru fiindcă este un băiat bun, ci deoarece pur şi simplu nu poate minţi.

14689025_1783645608579771_983218714_oDe cele mai multe ori nu poate înţelege comportamentul oamenilor care obişnuiesc să vorbească în metafore – şi ce drăguţ explică el că atunci când spui că ea este lumina ochilor lui, vizualizarea lumii ochilor nu are nimic de-a face cu afecţiunea. De aceea caută el mereu confirmarea celor din jurul său: părinţi, profesori, terapeuţi, vecini, pentru că această confirmare îi întăreşte sentimentul de a fi în siguranţă.

Lui Christopher îi plac câinii şi aceasta pasiune este cea care, de fapt, constituie intriga piesei. Moartea câinelui vecinei îl provoacă. El îşi propune să iniţieze un proiect propriu care să se finalizeze într-o carte în al cărui ultim capitol să îl descoperim pe ucigaşul de câini. Toţi paşii pe care îi urmează în realizarea acestui scop îl fac să descopere secrete care, odată aflate, scot la iveală adevărate drame personale şi îl conduc pe căi nebănuite. Are o primă întâlnire cu un poliţist şi cu secţia de poliţie, o primă convorbire cu o persoană străină, experiența terorizantă a unui drum cu trenul spre Londra şi a unei călătorii cu metroul şi, apoi, dorinţa de a repeta toate acestea doar fiindcă tot ceea ce trebuia să facă era să se întoarcă la şcoală, unde să susţină testul care i-ar fi permis să studieze matematica la nivel avansat.

Deşi tot ce s-a întâmplat pe scenă m-a purtat de la o stare la alta, ca într-un carusel ameţitor, acţiunea construită atât de intuitiv prin scenariu şi decor (oglinzi, proiecţii, sunet) s-a derulat atât de rapid încât, la finalul serii, am rămas ţintuită în scaun, surprinsă, parcă, că am ajuns la final.

M-am bucurat mult văzând în sală foarte mulţi tineri: unii zâmbeau, alţii aveau lacrimi în ochi… m-am bucurat fiindcă au auzit, au văzut şi au simţit ce înseamnă să fii o persoană în spectru autist şi sper că, atunci când au plecat acasă, pe drum, s-au gândit că nu este uşor să fii altfel şi că, atunci când vor întâlni o astfel de persoană, vor încerca să înţeleagă.

M-am bucurat şi că la un festival de teatru se promovează şi astfel de spectacole, precum O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii sau Refracţie (spectacolul jucat cu o seară înainte şi inspirat din cartea “Mâini cuminţi” a Anei Dragu, mama unui copil cu autism). Cred că că ele ne ajută să acceptăm, să empatizam şi să fim alături de astfel de persoane. Şi, cel mai mult, m-am bucurat că el s-a întâmplat la Iaşi. Avem nevoie de ele!

La ieşirea din sală, mergând prin ploaia măruntă, aveam în minte doar imaginea lui Cristopher din finalul spectacolului: un tânăr care nu îşi dorea altceva decât să primească de la cei din jur confirmarea că poate face orice îşi doreşte… imaginea oricărui tânăr cu autism pe care Ciprian Nicula l-ar fi putut întruchipa aseară pe scenă… şi, de ce nu, imaginea lui Robert, băiatul meu.

 

 

 

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Carmen Gherca
Președinte FEDRA & Ancaar Filiala Iasi