5 minute

În urmă cu şapte ani intra în viaţă noastră Lizuca. O prezenţă plăcută în burtică, cuminte, uneori rebelă, mai ales când exageram cu înotul, însă agreabilă şi permisivă cu călătoriile şi agitaţia mea de zi cu zi. Îi ştiam numele cu mai bine de cinci ani înainte ca ea să apară. Ştiam că o să fie cea mai iubită fetiţă şi că o să poarte numele mătuşii şi bunicii mele preferate, Ana Elisabeta. Sarcina a fost uşoară, plăcută, am lucrat până cu două zile înainte de a naşte cu veselie şi uşurinţă. Nimic nu anunţa faptul că Lizuca noastră va fi altfel…La două zile după naştere am primit vestea că este suspectă de un sindrom genetic, care a fost confirmat două săptămâni mai târziu. Trisomie 13 sau Sindromul Patau. Este o anomalie cromozomială care afectează 1 din 22 000 de copii care se nasc. Este vorba despre faptul că perechea de cromozomi 13 conţine material genetic în plus, fie o parte, fie un cromozom întreg. Această condiţie genetică determină multiple malformaţii ale organelor şi retard sever psiho-motor. Puţini sunt cei care supravieţuiesc la naştere, iar dintre cei care se nasc cu acest sindrom, între 5 şi 10% reuşesc să depăşească primul an de viaţă. Iar Lizuca este unul dintre supravieţuitori!

De când suntem părinţii Lizucăi, ne gândim incontinuu la soluţii pentru ea. Convenţionale sau nu. Am ȋncerat foarte multe terapii alternative si cu certitudine vom mai ȋncerca şi de acum ȋncolo, ȋnsă o să mă opresc asupra celor care au avut rezultate pozitive asupra ei.

Terapia asistată de animale este cea pe care am practicat-o ȋncă de la naştere, pentru că am avut ȋntotdeauna câini ȋn casă. Iniţial am avut-o pe Leia, un border collie tare inteligent, copilul nostru de dinainte de a avea-o pe Lizuca. Apoi ea s-a mutat şi a apărut ȋn pragul porţii noastre Betty, un metis de bişon, frumos, ȋnsă foarte traumatizat, bătut, abuzat şi cu multe sechele psihologice. Ne-au trebuit 4-5 ani până să o convingem că noi nu ȋi vom face rău vreodată şi ȋncă e total neȋncrezătoare ȋn persoanele străine. La ȋnceput a fost greu cu noi două, pentru că nu ȋnţelegea prea bine interacţiunea cu Lizuca, iar pe mine nu mă prea accepta ca stăpân. Nu ȋnţelegea prea bine de ce Lizuca o mângâie mai apăsat şi trăgând-o de păr, ȋnsă pe măsură ce a ȋnceput să ȋnţeleagă mai multe cuvinte, am făcut pactul ca atunci când nu mai poate tolera ,,revărsarea afecţiunii” Lizucăi să plece pur şi simplu de lângă ea.

Apoi am auzit că undeva aproape de noi, la Asociația Don Orione din Voluntari erau nişte măgăruşi dresaţi şi atunci am zis să vedem cum se ȋnţelege Lizuca cu ei. L-am cunoscut pe Sile, un măgăruş foarte drăguţ, cu cel mai pufos şi cald nas. Alături de Sile l-am cunoscut pe Robert, băiatul care îl îngrijea, care era rezident în centru şi pe Ioana, kinetoterapeutul şi conducătorul întregului nostru grup. Mergeam o dată pe săptămână, dimineaţa şi ne plimbam în curtea centrului atâta timp cât toţi membrii grupului erau ok. Sile uneori avea o problemă cu o pantă, însă era ascultător până la urmă şi lucrurile mergeau mai departe.

Fetiță cu dizabilități călare pe măgăruș de terapie

Lizuca și măgărusul Sile în curtea centrului Don Orione, din Voluntari.

Păstrez o amintire foarte plăcută acelei perioade, poate pentru că reuşisem să avem o rutină a noastră, un echilibru în viaţa de zi cu zi. Ioana era personalitatea puternică, care reuşea să îi strunească pe toţi, prin autoritate, voinţă şi ambiţie, însă impuse într-o manieră foarte delicată. A reuşit Ioana să o pună pe Lizuca pe spatele lui Sile în cele mai diverse poziţii: pe burtă, pe spate, de-a latul spatelui lui, fără şa, doar cu un cearşaf, astfel încât Lizuca să fie nevoită să dobândească echilibru, adică să muncească şi ea, nu numai noi, toţi ceilalţi de pe lângă ea. Însă s-a întâmplat ca la un moment dat să primesc un telefon în care mi s-a spus că Sile a trebuit să plece de unde a venit, adică la o herghelie de unde fusese împrumutat. Nu am înţeles eu foarte mult şi poate că nici nu era treaba mea, însă am plans mult când nu am mai putut să mergem la Sile.

După aceea a urmat terapia cu Ciufi, un ponei foarte drăguţ, de la Poveste cu caiCiuf, cum ȋi spunem noi, are şi ea o poveste frumoasă şi specială, fiind de felul ei franţuzoaică. A aparţiut unor doamne franţuzoaice, care până la urmă nu şi-au mai permis să o îngrijească şi ulterior au donat-o alături de Piwi, Multulică şi Pegas lui Sebastian, cel care a creat acest loc de poveste.

Pe Ciufi Lizuca a mers din primăvară până aproape de sfârşitul verii, când, credem noi că din cauza căldurii foarte mari, i s-a făcut rău şi nu a mai vrut să stea în șa. Am înţeles şi i-am respectat dorinţa, deşi începuse să se priceapă să îşi menţină echilibrul în mai multe poziţii. Tot la Poveste cu cai l-am întâlnit şi pe Piwi, cel mai mic căluţ pe care l-am cunoscut, extrem de simpatic şi de prietenos. Fiind mai toţi cu probleme, în sensul că au trăit experienţe grele, fiind ori abandonaţi, ori au avut o interacţiune grea cu oamenii, au trecut printr-un proces de re-educare. Au fost învăţaţi că oamenii nu sunt numai răi, copiii îi pot iubi, mângâia, pot fi învăţaţi să le ofere recompense şi mai ales că pot fi prieteni. Eu am crescut admirând aproape în fiecare duminică caii la hipodrom, însă nu am avut niciodată ocazia să mă apropii mai mult de ei. Caii de la Poveste cu cai mi-au arătat cât e de simplu, dar impresionant în acelaşi timp să ai un prieten atât de mare şi de diferit de tine.

Fetiță sărutând un cal

Lizuca și Ciufi

Ciufi şi Piwi au colegi de boxe mai mulţi cai mari, unii chiar de concurs de rezistenţă precum Jasmine, Luna, Zyza si Jolie. Ţin minte că eram pe mijlocul culoarului dintre boxe, reglând nişte treburi administrative şi m-am trezit că pe unul dintre umeri îmi apare capul mare al uneia dintre iepele din grajd. Acum mi-am dat seama că era Jolie. Voia doar să vadă ce fac şi să o mângâi. Am avut o senzaţie tare interesantă: de fericire amestecată cu admiraţie şi surpriză. Nu o ştiam atât de prietenoasă şi am fost foarte surprinsă să o simt atât de aproape. M-am bucurat foarte tare. Lizuca, în schimb, nu cred că are rezerva specifică oamenilor mari. Ea este directă şi îndrăzneşte să aibă o relaţie tactilă de la bun început cu calul, indiferent de mărimea lui. Îl mângâie, îl trage de coamă, îi dă cu ajutor morcovi sau mere.

Am încercat ulterior să mergem şi ,,pe cai mai mari”, însă pentru noi a fost greu, pentru că era un efort foarte greu de făcut să o ţinem într-o şa care era la foarte mare înălţime şi atunci am decis să mai aşteptăm puţin să mai crească şi să reluăm ulterior hipoterapia.

fetiță și câine de terapie

Grizzly, un golden retriever mare şi blând

Între timp ne-am întâlnit cu Grizzly, un golden retriever mare şi blând, pe care Lizuca îl credea ponei şi călărea pe spatele lui. Cu el am făcut câteva şedinţe de terapie asistată de câini. A fost dragoste la prima vedere pentru Lizuca şi se jucau foarte frumos. Inclusiv noi intram în jocul lor. Momentan însă, din motive strict administrative, am luat o pauză şi aşteptăm un semn de la Luciana de la Terapie şi Activităţi Asistate de Animale   să mergem să întâlnim şi alţi căţei.

Până acum terapia asistată de animale este una dintre cele mai agreabile şi eficiente metode pe care le-am găsit pentru socializare, achiziţii cognitive şi motorii. Mai sunt şi altele, însă despre ele în următorul episod.

 

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Andreea Hreniuc
De 15 ani om de media, de 6 ani și jumătate mamă de Lizuca. Absolvent de filologie cu master în marketing. Ziua vânzător de publicitate TV, în restul timpului luptător pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi şi ale specialiştilor care se ocupă de ele. Învăţăcel în ale răbdării şi toleranţei. Iubitor de oameni şi de căţei.