Astăzi am căzut pe scări. Sunt însărcinată în şapte luni. În ultimii trei ani am încercat să am copilul ăsta dar s-a putut abia acum. Şi astăzi am căzut pe scări. Căzătura de care gravidelor le este cel mai frică. Mă gândeam aiurea. Eram cu minţile împrăştiate, făcute praf, zdrobite sub o singură frază: „şi el îi provoacă pe ceilalţi, deci e normal.” E normal ca un copil cu autism să fie lovit, umilit, să i se scuipe în sticla de apă pentru că „şi el provoacă.”
Coboram treptele şcolii. Auzisem fraza de mai sus cu numai câteva minute înainte, din partea unui alt părinte care nici măcar nu mă cunoştea. A dat cu ochii de copil, a deschis subiectul şi a trântit-o pe asta, că e agresat dar şi că el, la rândul său, provoacă, deci e normal. Fără să știe ca am și eu unul acasă, la fel.
Am căzut pe scări pentru că am aveam mintea blocată.În ultimul an am citit şi editat astfel de poveşti, de discriminare în şcolile de masă asupra a copiilor cu nevoi speciale, răutăţi şi îngustimi ale minţii venite nu din partea copiilor, ci din partea părinţilor. Am citit, editat şi publicat. Dar ele erau ale voastre, nu ale mele. Erau dincolo, într-un document word, într-un comentariu. Între mine şi ele a fost întotdeauna un ecran de laptop. Coboram treptele şi îmi răsunau cuvintele alea în cap. Îmi juca în ochi faţa copilului ăla; atât de mic, atât de pierdut într-o lume cu prea mulţi stimuli. Îl strigase o profesoară şi l-am văzut secunde bune încercând să se adune, să recunoască persoana, să îşi adune ideile, să îşi aleagă cuvintele, să le rostească iar mai apoi să îşi recunoască uşa clasei dintre toate acele usi care arată la fel. M-am uitat în urma lui şi da, mi se părea un supererou care tocmai a terminat o luptă. Am zâmbit la gândul că dacă fata mea ar ajunge la performanţa asta aş spune că da, suntem departe!
Nu atât de departe pentru omul din faţa mea şi pentru alţii ca el care îl consideră pe copilul ăsta un factor destabilizator al clasei. Nu atât de departe pe cât probabil îl consideră părinţii lui, de vreme ce nu au solicitat macar o dată o şedinţă (sau măcar un e-mail) în care să explice tuturor ce particularităţi are copilul acesta, de ce se poartă aşa cum o face, ce nevoi are, cum se poate adapta clasa, ce pot face colegii pentru el. De fapt, nici măcar nu ştiu dacă are autism sau altceva. E doar o bănuială.
Şi coboram şi realizam că poveştile voastre sunt acum şi a mea şi mă simţeam atât de mică şi de umilită. Pentru că mă crezusem tare şi importantă, creasem un proiect prin care să dărâm munţii, să fac lumea un loc mai bun şi alte prostii. Mi-am văzut munca de un an risipită ca praful de pe o mobilă bună de aruncat.
Atunci când am creat Supereroi printre noi mi-am dorit să schimb lumea în care vor trăi copiii mei, unul tipic, unul cu retard mental. Mi-am spus: uite Ruxandra, dacă faci un loc în online în care oamenii să povestească experienţele şi poveştile şi gândurile despre dizabilitate atunci şi ceilalţi, care nu ştiu prea bine ce înseamnă „nevoi speciale” vor citi, vor înţelege, vor fi mai toleranţi, world would be a better place. Nici măcar atunci când am primit comentarii semnate „un profesor” şi prin care era jignit „retardatul” unuia dintre autorii poveştilor de pe site nu am realizat că lumea nu e chiar locul ăla frumos. Nu, aşa-s eu, mai defectă.
Şi am continuat să lucrez câte cinci- şase ore zilnic la proiectul ăsta al meu, al nostru, fără nicio aşteptare materială decât că vom schimba lumea copiilor cu nevoi speciale prin poveştile pe care părinţii le spun în locul lor.
Nu am realizat în niciuna din cele unsprezece luni de când sunt aici că eu şi voi, cei care îmi sunteţi alături, ne luptăm în locul unora care sunt primii care îşi discriminează copilul. Că ducem lupta pe care ei ar trebui să o ducă. Că dacă suntem online la unu noaptea, scriind sau făcând prezentări sau rapoarte sau incurajând, sunt și părinţi pe lumea asta care îşi aruncă copilul cu nevoi speciale în arena leilor ca pe o bucată de carne, să se descurce singur. Şi că se aşteaptă ca, printr-o minune, eu sau unul dintre voi, să fi dresat leii înainte.
Am avut nevoie să cad pe scări, să ajung la urgenţe, să se producă tot coctailul ăla de substanţe în creierul meu pe care îl presupune un şoc şi să mă trezesc la realitate: sunt părinţi care îşi discriminează copiii cu nevoi speciale! Au copii absolut minunaţi şi luptători dar ei aleg să nu se lupte pentru ei, să nu îşi caute curajul, să nu întrebe în stânga şi dreapta care e reţeta anti-frică. Lor am să le spun atât: da, stai liniştit, rămânem tot aici, ne vom lupta în continuare pentru copilul tău, aşa cum stim noi mai bine, prin poveşti. Dar o vom face de dragul lui, nu al tău!
