Celor 1475 de copii cu cerinţe educaţionale speciale şcolarizaţi în Bucureşti le sunt alocaţi 124 de profesori de sprijin. Asta înseamnă că unui profesor îi revin 12 copii, de care trebuie să se ocupe realizând planuri educaţionale adaptate, intermediind relaţia cu ceilalţi colegi şi cu profesorii, ajutându-i să participe la activităţile din clasă şi din afara ei etc. În realitate, fiecare copil cu CES integrat în şcoala de masă beneficiază de o singură astfel de oră “cu sprijin”, săptămânal. Din acest motiv, în majoritatea cazurilor, părintele este cel care preia rolul profesorului însoţitor, renunţând la slujbă. Sunt şi familii care reuşesc să angajeze pe cineva care să facă acest lucru, deşi multe dintre ele povestesc dificultăţile pe care le au în a găsi un astfel de om.
Părinţii copiilor cu dizabilităţi, şcolarizaţi sau nu, acuză sistemul de învăţământ de lipsa soluţiilor şi de faptul că, în loc să îi ajute, mai degrabă le pune beţe în roate, chiar şi atunci când încearcă să îşi dezvolte un sistem propriu de sprijin al copilului cu CES, paralel celui ineficient al statului.
Unul dintre aceşti părinţi este Alina Voinea, mama Ariannei, diagnosticată cu epilepsie şi înscrisă într-o şcoală de masă, acum în clasa a cincea. Grafician, manager al propriei firme de mulţi ani, Alina şi-a dezvoltat un “sistem propriu de lucru, mobil”, aşa cum îl numeşte, aşa încât să îşi poată ajuta copilul să facă faţă cerinţelor şcolare neadaptate nevoilor sale. A trecut prin luni în care fie a lucrat din maşină, în faţa şcolii, fie a dormit câte patru ore pe noapte, ca să poată munci.
“Eu mi-aş fi dorit să îmi văd de firma mea și să îmi cresc copilul. Mai sunt firme care au pornit odată cu a mea și care au ajuns într-un punct în care eu știu că aș fi putut ajunge, dacă aveam energie. Dar energia mea s-a dus în altă parte, unde eu nu am vrut și nu vreau să se ducă, dar asta e, asta e viața mea.”
