Să le vorbim copiilor despre egalitate și acceptare

Am fost timp de 3 ani mama a doi copii tipici dar nu le-am predat lecţia acceptării. Le-am spus doar să nu facă diferenţe, dar a fost insuficient… Nu le-am spus cum i-ar face o bucurie de neimaginat copilul cu dizabilitate din parc, nu le-am explicat nici să îl trateze pe acel copil special aşa cum şi-ar dori ei să fie trataţi.

S-au scris multe despre părinţii şi copiii speciali şi totuşi rămâne un subiect tabu;
S-a strigat tare că dizabilitatea nu e o alegere şi totuşi vorbim despre ea în şoaptă, ca şi cum ar fi un secret ruşinos.
Se doreşte să se găsească un loc şi pentru copiii noştri dar totuşi nu-l vrei în clasa copilului tău.
Se doreşte ca şi copilul tău să fie deschis la nou, să îmbrăţişeze diferenţele între oameni şi să le accepte, dar totuşi te bucuri în sinea ta că nu şi l-a ales prieten în parc pe cel care vorbeşte mai greu sau pe cel care şchioapătă. Ar râde copiii de el. Cum să fie prieten cu ăla, doar nu are ce învăţa de la el.

Continue Reading →

Manifestul părintelui altfel

Dizabilitatea, sub orice formă, nu o alegi tu, ci ea te alege pe tine sau pe copilul tău.

Eu sunt Mădălina, am 34 de ani şi m-am născut în Bucureşti. Nu ştiu dacă îţi aminteşti, dar s-ar putea să fi fost colegul meu de bancă la Şcoală 197 de pe Aleea Tincani sau colega de la Cercul de desen de la Palatul Copiilor. S-ar putea să ne fi certat pe conurile de brad strânse în tabăra de la Cheia sau să fi dat admiterea în Aulă mare de la Drept în iulie 1998. Şi mai cred că purtăm amândoi matricole prinse cu capse pe mâneca sau pe piept, pe care nu o dată le uitam acasă.

Continue Reading →