Crezi că uşa asta se va mai deschide vreodată? mi-am întrebat omul vazând că se face anul de la diagnostic şi tot ca lupii singuratici trăim. Nu mă interesează! mi-a zis.
9 noiembrie 2010 a fost ziua diagnosticului. Păşisem cu încredere în Clinica de Psihiatrie Infantilă din Cluj-Napoca. Urma să-l vadă pe David un mare domn doctor într-ale psihiatriei infantile. Auzisem că e şi competent şi cumsecade. Nu-mi era frică, eram convinsă că o să aud că nu mă pricep să-l stimulez suficient, că lipsesc prea mult de acasă, că e vina mea în principal şi că desigur, tandemul română-maghiară nu era potrivit pentru copil, că sigur se instalase o tulburare de limbaj. Mare lucru!
-E autist, ne-a spus sigură pe ea rezidenta. Medicul pe care doream să-l consultăm, cu siguranţă prea ocupat, ne lăsase pe mâna rezidentei, o tinerică cu ochi şi atitudine de gheaţă. Am negat cu toată vehemenţa, i-am demontat o mare parte din argumente; că nu se poate, doar noi ştim că acasă copilul are contact vizual şi că mai imită din când în când, că nu stă uitându-se în pământ tot timpul. Aşa că ne-a trimis la psiholog care mi-a înscris copilul în clasa legumelor: ”e varză, săracu’ , e autist!”
Argumentele noastre au fost neconvingătoare. Acceptam diagnosticul, dar nu şi gravitatea lui, noi ştiam ce face şi ce nu face David în mediul lui de acasă.
-Doamnă, nu sunteţi capabili să acceptaţi diagnosticul! Copilul acesta are autism. Uitaţi-vă la el, e sever afectat. Nu stiu de ce Dumnezeu alege numai copii frumoşi şi angelici ca el, ne-a spus psihologul.
Mie îmi curgeau lacrimile pe obraz şi mă întrebam ce vină are Dumnezeu în toate astea.
