10 minute

Am înţeles că nu am ce să schimb eu la el, pentru că el este mulţumit şi fericit aşa cum este el. Am înţeles că eu şi societatea îl dorim pe Andrei altfel. Îl dorim în tiparele noastre: cu dorinţe, aşteptări, iluzii, bani, case, maşini.

Se pare că drumurile mele, deocamdată, m-au condus într-o cu totul altă direcţie. În direcţia de a înţelege cine şi ce sunt eu

Am învăţat şi am înţeles că schimbarea va apărea o dată cu transformarea mea. Şi… aceasta s-a produs.

Nu mai am nimic de schimbat (nici la mine, nici la alţii), nu mai am fricile care-mi blocau gândirea, nu mai judec pe nimeni şi nici pe mine (accept ceea ce se întâmplă), am înţeles că nu există bine şi rău.

Pentru că ceea ce am considerat la un moment dat a fi rău, după ceva vreme am observat că datorită acelui eveniment viaţa mea s-a schimbat în bine. Nu material, nici nu poate fi vorba. Ci am o înţelegere a ceea ce se întâmplă în jurul meu. Şi pot fi fericit cu ceea ce am. Când am avut bani mai mulţi şi mergea bine firma, alţii aveau impresia că sunt fericit, dar era doar o iluzie. În interiorul meu eram profund nefericit.

Timp de douăzeci de ani (până în 2012) am considerat că este rău faptul că băiatul meu este autist şi am luptat, am citit şi am cheltuit enorm în speranţa că îl voi schimba.

Şi ce s-a întâmplat anul acesta? Am înţeles că şi el este un Mare Maestru. Rolul unui Maestru este de a te ajuta să înveţi şi să descoperi, fără a pune presiune pe tine că trebuie să o faci. Şi nu te împinge, nu te forţează, are răbdare cu tine astfel încât să înveţi atunci când este să înveţi.

În 2011, în luna mai, când i-am întâlnit prima oară pe Rune Heivang şi pe Arne Bjellebo (alţi doi Mari Maeştri ai mei), i-am întrebat dacă nu ar vrea să îl vadă pe Andrei.

Mi-au răspuns că nu, nu este cazul.

Aveam speranţa că ei, fiind şi „vindecători” (şi aici este interesant: nimeni nu vindecă pe nimeni; fiecare se vindecă pe el însuşi – aşa cum spunea şi Isus Christos: „nu eu te-am vindecat, ci credinţa ta te-a vindecat”), îl vor face bine.

Dar mă întreabă Arne: Bun Cristian, am înţeles situaţia, dar ce doreşti tu de la Andrei?

Şi i-am răspuns: Păi, ştii… Îmi doooresc să poată comunica cu oamenii, aşa cum o facem noi doi acum. Îmi doresc să poată merge la un concert la Ateneu, la o piesă de teatru, fără a-i deranja pe cei din sală. Îmi doresc… Vreau să fie un om normal, să nu mai fie nevoie să stea tot timpul cineva cu el…

Arne mi-a răspuns cu o întrebare care m-a blocat: Bine, Cristian, asta este ceea ce vrei tu, dar el vrea? Drept urmare de ce am încerca noi să-l vindecăm pe el?

În acel moment îmi spuneam: „mare şmecherie de vindecători şi maeştri ce sunteţi voi! Îmi povestiţi despre cum să înţeleg viaţa, dar voi sunteţi nişte urâţi în interiorul vostru. Hmmm… Auzi tu – nu vor să-l vadă. Auzi tu – dacă vrea el? Auzi tu – şi-mi vorbesc ei despre spiritualitate.”

Cert este că de la acea discuţie, m-am tot întrebat ce se ascunde în spatele refuzului lor. Şi anul acesta (2012), de Rusalii am fost la Sfinx.

am inteles3

Şi am coborât pe jos până la Peşteră. Pentru Andrei a fost prima coborâre atât de lungă. Nu ştiam cum va reacţiona. Dacă nu va dori să mai coboare? Dacă nu va mai putea? Dacă…

Ei bine atunci am înţeles totul despre Andrei. Am făcut o scurtă meditaţie pe la jumătatea drumului.

Atunci am văzut cât de uriaş este Andrei!

Am înţeles că nu am ce să schimb eu la el, pentru că el este mulţumit şi fericit aşa cum este el. Am înţeles că eu şi societatea îl dorim pe Andrei altfel. Îl dorim în tiparele noastre: cu dorinţe, aşteptări, iluzii, bani, case, maşini.

Andrei în schimb nu vrea nimic din toate astea. El este cel mai fericit când este iubit. Iubit necondiţionat. Adică atunci când vorbeşte cineva cu el şi îl înţelege.

Când îl întrebi ce cadou vrea de ziua lui, sau de Moş Nicolae sau de Moş Crăciun, el aproape invariabil răspunde că vrea două jeleuri. Sau bomboane. Şi atât. Nu biciclete, nu maşinuţe, nu jocuri pe computer (deşi îi plac şi se joacă tot timpul), nu haine, nu ultimul model de… Pur şi simplu, nu vrea nimic din ceea ce îşi doreşte un tânăr „normal”.

Ei! Desigur că mintea îi stă şi la fete. Andrei este fericit aşa cum este. De ce doream eu să-l schimb, să-l „vindec”? După acea coborâre de la Sfinx atât eu cât şi Andrei ne-am întors schimbaţi.

El un munte de linişte, cu o altă privire, mult mai senină şi cu o stare generală de bine. Şi cu un comportament care ne-a uimit. A interacţionat altfel cu noi şi cu cei pe care i-a întâlnit. A comunicat mai mult.

Eu am obţinut înţelegerea că Andrei este, poate, cel mai Mare Maestru din viaţa mea.

Pentru că timp de 20 de ani m-a trimis (indirect) să citesc, să studiez multe domenii, printre care: neuropsihiatrie, genetică, medicină internă, psihologie, pedagogie, logopedie, religie, dezvoltare personală, spiritualitate, programare neurolingvistica, hipnoterapie, biologie, sistem imunitar, teorii conspiraţioniste, politica, afaceri, vacanţe, iubire necondiţionată, sex şi sexualitate şi lista este foarte lungă.

Am citit sute de cărţi, am văzut mii de filme documentare. Toate astea fără să mă simt împins de la spate. Doar din dragostea mea necondiţionată pentru el. Cu speranţa că îl voi „face bine”.

Şi unde am ajuns, astăzi, după douăzeci de ani de când încerc să-l schimb pe Andrei?

Păi… Am ajuns să înţeleg, adânc în structura mea, următoarele:

Nimeni nu schimba pe nimeni, nici măcar pe el însuşi. Fiecare se schimba atunci când este timpul lui. Şi că, oricât îşi doreşte să se schimbe, nu o va face decât dacă viaţa îl duce către schimbare (înţelegere) profundă. Chiar dacă uneori viaţa te forţează să te clarifici. Şi până nu înţelegi, ea se tot joacă cu tine. Şi te întrebi de ce, de ce, de ce?!!!
Am înţeles că instituţia acceptării este mai presus decât instituţia iertării.
Atunci când ierţi, pe tine sau pe alţii, te pui în postura de judecător. Şi de multe ori spunem: iert, dar nu uit. Ce se întâmplă când ierţi? Tu, în “mărinimia” ta, ai impresia că eşti mai bun atunci când ierţi. De fapt, rămâi cu un “sac” în spate, pe care îl porţi tot timpul după tine. Şi tot timpul spui: te-am iertat, dar tot ai greşit! Şi consideri că ai un ascendent asupra persoanei iertate. Când ai fost iertat de către cineva, ai observat privirea celui care iartă? Este privirea învingătorului. Ţi-ai observat privirea când ai primit iertarea? Este o privire mai mult sau mai puţin umilă. A învinsului.

Oricum, iertarea nu prea există. Este doar un mod de a-i arăta altuia ca tu eşti mai bun decât el.

A ACCEPTA, însă, este cu totul diferit. A accepta înseamnă că nimeni nu a greşit. Nici măcar tu faţă de tine.

A accepta înseamnă dragoste necondiţionată faţă de semenul tău, chiar dacă la un moment dat ai impresia că ţi-a făcut rău.

A accepta înseamnă că eşti liniştit cu tot ceea ce s-a întâmplat în viaţa ta. Desigur, zici: “ei na! Adică cum? Aşa ceva e inacceptabil! Adică celui care mi-a făcut aia şi aia şi aia să nu-l judec?” Şi eu zic “păi da!”

A accepta înseamnă să nu mai cari după tine sacii cu “greşeli” (ale tale sau ale altora). Şi ce se întâmplă atunci? Mai puţin stres. Un sistem imunitar puternic. Nu tu boli, nu tu cancer. Mai multă linişte. Şi… cum e să te simţi bine?!

Am să descriu şi un exerciţiu. Pentru că fără experimentare nu te poţi clarifica, nu poţi înţelege. Ai cunoaşterea (ai aflat) dar nu o poţi transpune în viaţa de zi cu zi decât dacă te convingi singur. Nimeni nu te poate ajuta. Poţi fii ajutat să dobândeşti cunoaşterea şi să experimentezi. Dar ca să înţelegi, asta nu o poţi face decât tu.

Nimeni nu vindecă pe nimeni. Am citit despre şi am văzut vindecări miraculoase. Am avut eu însumi o vindere miraculoasă. Care, fiind un reper fizic permanent (capul meu), m-a făcut să continui pe drumul pentru înţelegerea cunoaşterii, chiar dacă de multe ori doream să renunţ spunând: „astea sunt prostii, vine nu ştiu ce mare maestru să-mi vândă el „gogoşi””. Cum s-au produs? Nimeni nu ştie, doctorii (neurochirurgi şefi de clinici spun că aşa ceva nu există şi nu este posibil, deşi dovezile îi copleşesc nu pot înţelege) dar cel care s-a vindecat a avut siguranţă deplină în interiorul lui că se va vindeca. Cert este că fiecare se vindecă atunci când nu mai lupta cu “balaurii” din MINTEA lui. Atunci când înţelege.
Am înţeles că oricât de pozitiv gândeşti, viaţa se întâmplă şi curge după cum vrea ea. Şi cel mai bun exemplu mi-a fost Andrei.
Este cineva pe lumea asta care gândeşte negativ cu privire la viitorul lui copil? Este cineva pe lumea asta care să-şi dorească un copil altfel – „bolnav”? Şi atunci de ce se întâmplă „relele” astea, dacă tot gândesc pozitiv? TOTUL are un sens, care este dincolo de cunoaşterea şi înţelegerea noastră. Doar observă şi acceptă! Şi… Dacă ţi se pare că nu are vreun sens, nu-l căuta. Bucură-te de viaţă. Observ-o!
Am înţeles că răul altora nu există. Răul altora îl experimentez în mine.
Am înţeles că oamenii sunt fericiţi când iubesc şi când sunt iubiţi. Ce ne împiedică să ne pese de noi? Ce ne împiedică să-i iubim pe ceilalţi, acceptând ceea ce fac. Este tot o formă de iubire.
Ştiu că alţi oameni au înţelegerile mele de când s-au născut. De fapt că toţi venim cu ele. Unii le păstrează toată viaţa şi şi-o trăiesc în spiritul lor. Alţii le (re) descoperă în timp. Alţii rămân cu ele pierdute toată viaţa şi le (re) găsesc în pragul morţii. Alţii nici atunci. Alţii le căuta toată viaţa dar deşi au cunoaşterea şi experimentarea cunoaşterii nu se declanşează în ei înţelegerea. Iar dacă au şi înţelegerea nu ştiu ce să facă cu ea şi devin dispreţuitori. Când ştiu că să facă cu înţelegerea, pot spune că devin ÎNŢELEPŢI. Doar mediul în care au trăit şi trăiesc determina când şi cum păstrează cu ceea ce venit pe această lume, când şi cum vor deveni înţelepţi.
Am înţeles că părinţii ai căror copii sunt autişti sau au ADHD sunt oameni care au citit despre toate aspectele vieţii mai mult decât oricine altcineva. Şi că sunt munţi de iubire. Şi că şi ei sunt Maeştri. Tocmai datorită faptului că copii lor nu comunica decât când vor şi ce vor şi nu cer mai niciodată nimic. Iar acei copii lor sunt Mari Maeştri, la rândul lor.
Am înţeles că nu mai trebuie să împing pe cineva pe drumul cunoaşterii şi al înţelegerii. O va face el, când va fi momentul. Până atunci nu.
Am înţeles că tot ce ne înconjoară pe Pământ, în sistemul Solar, în galaxie ne oferă suport pentru a fi, pentru a exista noi, că fiinţe umane. Am făcut noi ceva pentru asta? NU. Noi nu am făcut nimic. Doar suntem aşa pentru sunt toate în jurul nostru care să ne ajute. Să ne ajute să existăm. Şi fără de care nu am exista şi nu am experimenta această viaţă.
Am înţeles că nu există Liberul Arbitru.
Da, unele lucruri se întâmplă în viaţă în urma deciziilor şi alegerilor noastre. Una dintre dorinţele cele mai profunde ale oamenilor este aceea de a fi fericiţi tot timpul. Atunci, dacă Liberul Arbitru există, de ce suntem tot timpul în căutarea fericirii. Păi nu avem liberul arbitru de a fi fericiţi? Alege vreunul dintre noi să fie nefericit? Nu. Toţi vrem să fim fericiţi tot timpul. Şi dacă avem Liberul Arbitru, de ce nu ne creăm una dintre cele mai profunde năzuinţe ale omenirii – aceea de a fi fericiţi. Pentru că, de fapt, nu avem niciun liber arbitru, iar fericirea apare cum vrea ea şi când vrea ea. Desigur, nu m-am schimbat dintr-o dată. Pentru fiecare dintre ele, viaţa, Maeştrii, cunoaşterea m-au adus în situaţii în care am fost nevoit să observ şi să-mi pun întrebări pentru a mă clarifica. Desigur situaţii nasoale. Pentru că atunci poţi observa şi decide dacă rămâi în tiparele vechi sau abordezi problemele din perspectivă nouă.
Să trăieşti în prezent, fără trecut, fără viitor. Andrei mi-a fost un Mare Indicator. Şi Rune Heivang spunea, zilele trecute, despre Andrei (pentru că mai mergem la întâlnirile cu el, din când în când):
“El, tipul ăla vorbăreţ, e prietenul nostru. E mai vorbăreţ. Dar… E iluminat. Serios, chiar e un iluminat adevărat.” Am văzut asta cu toţii (am înţeles ce înseamnă iluminarea cu adevărat) anul trecut, la un workshop susţinut de Rune.
Andrei s-a ridicat de la biroul lui din spatele sălii de conferinţe şi s-a dus pe un scaun din primul rând. Era imediat după o pauză.
Mi-a fost un pic de teamă, jenă, că va deranja pe toată lumea.
Rune a început să vorbească, ca un făcut, despre “no past, no future”… În timp ce vorbea, eu mă uitam în ochii lui Andrei.
Apoi am împărtăşit şi cu Rune şi cu Arne, seara, după workshop, ce am înţeles. Am înţeles că Andrei chiar aşa trăieşte. NO PAST, NO FUTURE. FĂRĂ TRECUT, FĂRĂ VIITOR.
Nu este niciodată supărat pe ceva, sau pe cineva din trecut. Deşi a avut destule experienţe, cel puţin legate de mine, pentru care mi-ar fi putut purta oarece ranchiună. Deci… FĂRĂ TRECUT.
Nu îşi face niciodată planuri pentru viitor. Că vom merge în vacanţă, sau în club, său… undeva. Şi chiar dacă avem planificat să mergem undeva şi se anulează, nu se supără. Deci… FĂRĂ VIITOR.
Orice face, orice trăieşte, orice simte… o face ÎN PREZENT. Fără trecut, fără viitor. Asta e starea de A FI.
MARE MAESTRU!

Pictură abstractă realizată de tânar cu autism

 

 

Picturile sunt realizate de către Andrei Antonescu, în perioada 2000 – 2003.

Textul este o preluare parțială a unei note de facebook, pe care o puteți citi integral AICI

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Cristian Antonescu
Se pare că drumurile mele, deocamdată, m-au condus într-o cu totul altă direcţie. În direcţia de a înţelege cine şi ce sunt eu. Nu mai am nimic de schimbat (nici la mine, nici la alţii), nu mai am fricile care-mi blocau gândirea, nu mai judec pe nimeni şi nici pe mine (accept ceea ce se întâmplă), am înţeles că nu există bine şi rău. Pentru că ceea ce am considerat la un moment dat a fi rău, după ceva vreme am observat că datorită acelui eveniment viaţa mea s-a schimbat în bine.