Am fost timp de 3 ani mama a doi copii tipici dar nu le-am predat lecţia acceptării. Le-am spus doar să nu facă diferenţe, dar a fost insuficient… Nu le-am spus cum i-ar face o bucurie de neimaginat copilul cu dizabilitate din parc, nu le-am explicat nici să îl trateze pe acel copil special aşa cum şi-ar dori ei să fie trataţi.
S-au scris multe despre părinţii şi copiii speciali şi totuşi rămâne un subiect tabu;
S-a strigat tare că dizabilitatea nu e o alegere şi totuşi vorbim despre ea în şoaptă, ca şi cum ar fi un secret ruşinos.
Se doreşte să se găsească un loc şi pentru copiii noştri dar totuşi nu-l vrei în clasa copilului tău.
Se doreşte ca şi copilul tău să fie deschis la nou, să îmbrăţişeze diferenţele între oameni şi să le accepte, dar totuşi te bucuri în sinea ta că nu şi l-a ales prieten în parc pe cel care vorbeşte mai greu sau pe cel care şchioapătă. Ar râde copiii de el. Cum să fie prieten cu ăla, doar nu are ce învăţa de la el.
Blamezi discriminarea dar totuşi foloseşti “handicapatule” sau “retardatule” când cineva îţi taie calea, când nu îşi face treaba cum scrie la carte sau pur şi simplu când cineva te enervează la culme şi vrei să îl jigneşti atât de rău încât să doară. Şi, în mintea noastră, ce poate fi mai rău decât să fi retardat? Ni se pare o umilinţă totală, una dintre cele mai josnice situaţii în care se poate afla cineva.
Încurajezi comunicarea, întrebările deschise ale copiilor dar totuşi îţi duci degetul la gură făcându-le semn să tacă dacă întreabă ce îl împiedică pe copilul meu să fie că ceilalţi copii.
Trebuie să ştii că nu mi-e ruşine cu dizabilitatea copilului meu. Mi-aş fi dorit să fie un copil tipic dar nu a fost opţional. O să îţi răspund la câte întrebări doreşti, o să îţi explic că şi copilul meu e ca şi al tău, doar că vrea infinit mai puţin. Vrea să fie acceptat, vrea să fie ascultat până la capăt când se străduieşte să vină cu o idee, vrea să îşi trăiască copilăria.
Şi te rog nu o lua ca un reproş. Am fost şi eu timp de 3 ani mama a doi copii tipici dar nu le-am predat lecţia acceptării. Le-am spus doar să nu facă diferenţe, dar a fost insuficient.
Nu i-am obligat să se joace cu copilul cu dizabilitate din parc, ştim bine că tot ce vine din obligaţie este o corvoadă, dar nici nu i-am spus că i-ar face o bucurie de neimaginat acelui suflet de om dacă l-ar trata ca pe unul de-al lor. L-aş fi învăţat astfel că fericirea adevărată se construieşte din lucruri care nouă ne par, poate, mărunte. Pentru copilul meu ar fi fost doar o joacă cu un alt fel de copil dar pentru celălalt ar fi fost poate una dintre cele mai frumoase zile din ultimele luni.
Nu le-am explicat nici să îl trateze pe acel copil special aşa cum şi-ar dori ei să fie trataţi dacă ar avea aceeaşi problemă, fiindcă nimeni pe pământul ăsta nu îţi garantează că mâine în parc o să te poţi căţăra la fel ca azi, o să poţi să loveşti mingea la fel ca azi, o să poţi să îţi foloseşti mâinile la fel ca azi când îţi iese perfect castelul de nisip pe care tocmai l-ai construit. Fiindcă aşa e viaţa. Un firav castel de nisip. Se dărâmă aşa de repede că nici nu îţi dai seama că fost cândva perfect.
