Mecanismul emoțional din spatele unei campanii umanitare

Ajută cu ceva donația ta? De unde știi că nu e țeapa?… „Te târăşti, te zbaţi dar sunt momente de paralizie. În acele momente eu nu am simţit că sunt în afara subiectului. Îmi dau seama că dacă nu eram înconjuraţi de atâtea suflete dornice să ne ajute nu ajungeam aşa departe.” La şase luni distanţă de la hemisferotomia prin care fetei sale i s-a deconectat o jumătate din creier, Cristina explică mecanismul emoțional din spatele unei  campanii de strângere de fonduri.

“Eu sunt Ana şi am cinci ani. Sufăr de Sindrom Rasmussen şi trebuie să ajung urgent în Germania”

“Eu sunt Ana şi vreau să trăiesc”.

Sunt două dintre sloganurile sub care s-a desfăşurat campania de strângere de fonduri pentru Ana.

După ce am aflat posibilul diagnostic al Anei şi am început să căutăm clinici care să ne ajute cu tratamentul şi recuperarea a venit şi altă piatră de moară: devizul. Doar pentru investigaţii ni se cerea o sumă colosală. Buuun…aveam un copil care putea muri dacă nu interveneam în 6 luni şi o căruţă de bani de găsit.

Prima difuzare a cazului. Au venit la filmări rapid şi au difuzat foarte curând filmuleţul pe post. Atât de repede încât eu nu prea am avut timp să diger foarte bine ce ni se întâmplă (aflasem de circa 4 săptămâni presupusul diagnostic şi de vreo săptămână primisem devizul). Atât de repede încât eu nu am avut timpul necesar să îmi dau seama că fac parte din categoria oamenilor care te înduioşează cu povestea lor, categoria aceea care te face să baţi în lemn şi să zici cu inimă împietrită “Doamne Fereşte”, categoria aceea de mame cu părul prins în coada şi cu ochii încercănaţi de lacrimi înăbuşite sau vărsate.

Eu nu am reuşit să privesc cazul nostru difuzat la TV. În multe momente mi se părea că sunt un spectator la propria-mi viaţă. Pare din filme replica? Viaţa bate filmul. Am trăit-o! Am văzul clipul cel scurt de prezentare a cazului pe internet şi atât. Treizeci de secunde cât a durat mi-a adus flash-uri aparent nesemnificative din viaţa Anei: semaforul la care am stat după controlul în urma căruia am aflat că voi avea o fetiţă, prima dată acasă cu doi copii, primul costumaş de bebeluş al Anei, mânuţele ei pline de haine când o scoteam de la grădiniţă după somnul de amiază. Era aşa o mare diferenţă între ce a fost şi ce este încât era prea mult pentru capul meu să priceapă că fetiţa mea chiar e bolnavă grav, chiar există o campanie de strângere de fonduri pentru ea, pentru Ana noastră, chiar există riscul să o putem pierde.

Dacă nu erau alţi oameni care să se implice pentru noi, nu cred că răzbeam în strângerea banilor. Şi o spun cu toată tăria. Dacă puteţi ajuta, nu lăsaţi pe umerii părinţilor strângerea de bani. Cunoaştem vorba “aş face orice pentru copilul meu”. Si faci. Te târăşti, te zbaţi, dar sunt momente de paralizie. În acele momente eu nu am simţit că sunt în afara subiectului. Mi se părea că sunt cu valul care se zbate pentru strângerea de bani. Acum, că viaţa s-a mai liniştit,  îmi dau seama că dacă nu eram înconjuraţi de atâtea suflete dornice să ne ajute, nu ajungeam aşa departe. Eram cu VALUL CREAT DE EI. Nu de noi. Doar mă sunau că au făcut una şi alta, că sunt chemată la radio sau că mă va suna cineva de la vreun anume ziar. Nu uitau să spună la sfârşit “o să vezi că va fi bine”. Ştiam că nu am voie să mă îmbăt cu apă rece, dar era atât de bine să auzi cuvintele acelea spuse cu atâta convingere

Ce recunosc că am făcut? Am pus clipuri cu Ana. Să se vadă discrepanţa dintre diagnostic şi pofta de viaţă a Anei. Să înţeleagă lumea că dincolo de ploaia de crize de epilepsie şi diagnosticul de Rasmussen, Ana zâmbea şi dânsa, era un copil intre copii.

Mesaje de genul “Ana, vei învinge!”, “Eşti un copil minunat!”, “Te aşteaptă o viaţă de învingătoare!”, “Suntem cu gândul la tine!”… primeam o mulţime. Poate vi se par banale, dar ai nevoie să le auzi, să le citeşti, să ştii că fetiţa ta este în gândurile a mii de oameni care îi doresc binele. Eu cred tare în gândul bun!

Ce poţi face dacă cunoşti pe cineva care strânge bani?share cazului cu menţiunea că îi cunoşti şi îndeamnă-ţi cunoscuţii să facă la fel. Au fost atâtea înşelătorii încât oamenii sunt foarte sceptici. Mai poţi posta ocazional un follow up al campaniei sau o trimitere către o pagină care face referire la caz.

Ce să nu faci? Nu suna părinţii propunându-le modalităţi de a strânge banii. “Nu crezi că ar fi bine să îi scrii/telefonezi lui cutărică?” Deşi eşti foarte bine intenţionat, ia tu hățurile şi vezi dacă se leagă ceva. După cum am scris mai sus, eu am fost într-o stare de paralizie conştientizată ulterior. Este foarte bine că v-aţi gândit, dar cel mai bine este şi acţionaţi. Am încercat personal să apelez la diferite persoane publice, însă nu au putut sau vrut să ne ajute. Am simţit că mă adâncesc şi că nu sunt în stare să îmi salvez copilul. Scutiţi, dacă puteţi, părinţii de aşa ceva.

Îmi e greu să răspund ce nu s-a făcut pentru Ana. Eu cred că s-a făcut tot ce se putea: vânzări de jucării, de desene, de bijuterii, de cărţi cu banii redirecţionaţi către Ana, colecte la locul de muncă, la grădiniţe, la şcoli, articole la ziare, la radiouri, concerte caritabile, donaţii de la firme.

Puteam noi singuri să facem toate acestea? Cu siguranţă, nu! “Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”, spunea Albert Einstein. Colega de cameră a unei prietene din facultate, un prieten din copilărie pe care nu l-am văzut de o grămadă de ani, persoane care au intrat şi plecat din viaţa mea fără vreo însemnătate atunci, prieteni ai prietenilor făcuţi pe parcurs… au distribuit acelaşi caz, al Anei, s-au zbătut din răsputeri să ne ajute.

Cineva a avut grijă să mi-i scoată în cale.

Când banii pentru investigaţii s-au strâns am răsuflat uşuraţi. 

Undeva, în mintea mea, speram că diagnosticul de Rasmussen să se infirme şi să ne continuăm viaţa  aşa cum era ea, cu crize epileptice dar care speram să dispară cu vârsta. Iar aici oamenii din jur au fost mai raţionali ca noi. Donaţiile au continuat: “lasă, o să mai aveţi nevoie, daţi mai departe dacă rămân”. Până la urmă, investigaţiile au fost o treime din totalul a ce a urmat. Am putut alege astfel cea mai bună clinică de recuperare, cele mai bune orteze, deci cea mai bună cale de a ne recupera copilul.

Poate că pronosticul persoanei pe care sunteţi chemați să o ajutaţi este foarte sumbru. Poate că şansele sunt mici. Dar ştiţi ce? Banii îi asigură, într-adevăr, şansa de a rămâne în viaţă. Dar pe lângă aceasta, fiecare leu donat mai înseamnă ceva: înseamnă o încurajare pentru cei apropiaţi. Fiecare leu donat reprezintă un om care s-a gândit la tine măcar câteva minute şi a ales să îţi fie aproape. Iar asta este de necuantificat!

 

 

Sursa foto: www.flickr.com/jessicatam

Published by Cristina Coman

Este mămica la dublu, pentru Darius şi pentru Ana, diagnosticată cu Sindrom Rasmussen. Se consideră naiv de optimistă deseori. Talentul său? De a se bucura cu adevărat de luminiţele de Crăciun, de verdele ierbii primăvara, de florile de câmp, de parfumul aerului după o ploaie de vară, de un curcubeu colorat.

2 comments on “Mecanismul emoțional din spatele unei campanii umanitare”

  1. Wow story!! Bravo donatorilor 🙂
    Recunosc ca nu am mai donat de mult, exceptand luna de luna la wwf direct din cont. Dar mi-ai redat pofta, merci!

    Ruxandra, ca trebuie buton de like – share la finalul articolelor 🙂

    1. 🙂 Recunosc, nici eu nu stiam tot ce a povestit Cristina. Nu ma gandisem niciodata pe indelete la toate aspectele emotionale.
      [sunt doua butoane de share 😛 ]

Leave a Reply