mai 25, 2015
5 minute

Într-o lume în care, instinctiv, ne întoarcem capul cu dezgust sau milă atunci când întâlnim un copil cu nevoi speciale, am cunoscut pe cineva care a ales nu doar să lucreze cu ei, ci şi să devină mamă adoptivă pentru o fetiță „diferită”. De la împotrivire la bucurie, aceasta este povestea sa.

Nicio fetiţă nu îşi imaginează că, atunci când va fi mare, va avea un copil cu dizabilităţi. Nimeni nu îşi propune de la bun început să lucreze alături de copii non verbali, imobilizaţi la pat, cu paralizii sau care au nevoie de asistenţă permanentă în activităţile zilnice. Fiecare dintre noi, părinţii naturali, îngrijitorii, terapeuţii sau părinţii adoptivi ai unui copil diferit am parcurs un drum lung şi greu, despre care, uitându-ne peste umăr, putem spune: nu noi am ales, Altcineva a ales pentru noi încă dinainte ca noi să ne dăm seama. Drumul până la acceptare este lung şi greu, presărat cu multe momente de împotrivire, de frică, de revoltă.

Am cunoscut-o pe Călina în urmă cu un an, într-unul dintre centrele de terapie pe care le tot vizitam în perioada aceea şi ce am remarcat din prima secundă a fost zâmbetul său. Zâmbea sincer, râdea spontan la fiecare lucru caraghios pe care copiii cu dizabilităţi grave care o înconjurau îl făceau. Am aflat mai târziu că este şi mămica adoptivă a unei fetiţe cu dizabilităţi. Aceasta este povestea sa, o poveste de dragoste, dacă vreţi, de iubire care te ia pe sus şi te pune să faci ceea ce nici cu gândul nu gândeai că vei face vreodată.

  • Pentru a proteja intimitatea, numele au fost schimbate

 

În anul în care am dat la facultate am fost atât de supărată pe ai mei că mă forțează să vin în Bucureşti! Nu vroiam să fac scoală aici, nu vroiam să rămân să lucrez în oraşul ăsta şi cu atât mai mult să rămân să lucrez cu copiii din centrele de plasament! Cu toate astea, am terminat facultatea aici şi la o lună după ce am dat licența m-am angajat la o fundație care lucra în centrele de plasament. Anul acesta se împlinesc deja nouă ani!

La început  îmi era frică de copiii cu nevoi speciale şi nu vroiam să fiu în preajma lor. Acum nu mi-aş imagina viața mea fără îngerașii din fiecare zi de la centru. Pentru mine, copiii ăștia sunt o binecuvântare. M-au schimbat enorm… Uneori stau şi mă gândesc şi mărturisesc că dacă mi-ar fi spus cine acum nouă ani ca asta voi ajunge să fac, nu aş fi crezut! Dar pentru asta a trebuit să o cunosc pe Ana, fetiţa mea.

Am cunoscut-o pe Ana acum şapte ani (wow, acum realizez cât a trecut!), pe vremea când lucram într-o organizație creștina ce mergea în centre de plasament. Prea multe despre aceea perioadă nu am să spun… Doar că au fost vreo doi ani în care am văzut-o ocazional… Că doar era proprietatea centrului şi era scoasă din camera închisă cu cheia numai uneori şi asta se întâmpla cel mai des când erau ceva inspecții în centru! Adevărata noastră poveste începe abia când ea a fost mutată la un alt centru, în care copiii sunt cu adevărat iubiţi şi îngrijiţi. Cred că avea aproape patru anișori. Din momentul în care a fost transferată nu am știut nimic de ea aproape şase luni. O perioadă am crezut că am pierdut-o, până când în vara lui 2010 am ajuns într-un final într-o mică vizită la centrul în care se afla de-acum şi am revăzut-o… Știu că în momentul în care am revăzut-o am început să plâng, pentru că fața îmi era cunoscută dar era cu totul şi cu totul alt copil: zâmbea, ba nu, mint… RÂDEA! Era pentru prima dată când o auzeam râzând! Cred că nu o să uit niciodată primul ei ras…! Din momentul în care am învățat drumul spre centru cred că nu a fost weekend în care să nu merg să petrec timp cu ea. În fiecare weekend vedeam schimbări în evoluția ei: începuse să mănânce mâncare normală, pasata într-adevăr, dar cel puțin nu mai mânca la biberon, începuse să vorbească în limba ei (ei înțelegeau ce spunea, iar eu eram fericită să-i aud glasul).

În toamna lui 2010 a fost o lună şi ceva în care nu am putut să ajung la ea, pentru că a fost şi perioada în care mama a paralizat şi eram mai mult cu ea în spital. Tânjeam să petrec timp cu ea, dar nu puteam pleca de lângă ai mei… Apoi a venit mijlocul lunii noiembrie, în care am internat-o pe mama acolo… Ah, ce îmi puteam dori mai mult decât să fie într-un loc în care știam că există o ființa mică care putea să-i ridice moralul mamei mele… Şi nu m-am înșelat! Din momentul în care i-am prezentat-o mamei mele, am simt că puiul ăsta mic ne va schimba viețile. Timp de o lună de zile, după muncă, m-am dus la centru, treceam mai întâi şi o luam pe Ana, apoi mergeam împreună să stăm câteva ore cu mami.

În decembrie, cu trei zile înainte de Crăciun, am reușit să o iau pe Ana pentru prima dată acasă (şi asta la rugămintea părinţilor mei). A fost cel mai frumos Crăciun, chiar dacă în primele două zile am avut un moment în care am cedat şi am vrut să o duc înapoi în centru pentru că se speria din absolut orice, dar până la urmă au fost două săptămâni superbe!

De atunci, fiecare sărbătoare e un familie fiecare zi de naștere e în familie şi aproape fiecare weekend e la mine acasă în Bucureşti. De la vorbitul în limba ei am ajuns să vorbim într-una şi să fie curioasă de absolut orice.

Au fost perioade în care am fost întrebata de ce m-am legat de un copil cu nevoi speciale… M-am legat de ea pentru că… sincer nu cred că am un răspuns concret… Poate pentru că m-a cucerit cu ochișorii ei, poate pentru că m-a învățat atât de multe lucruri şi încă o mai face! Da, recunosc că aş da orice să o am în fiecare zi lângă mine, au fost zile în care am vrut să o adopt (nu am renunțat la ideea asta) dar știu că încă nu este momentul… Știu că nu aş putea să-i ofer tot ce are nevoie! Dar Dumnezeu a avut grijă de tot… Curând mi s-a oferit ocazia să lucrez la centrul la care este cazată Ana. Nu am stat pe gânduri, desigur! Iar „pe catesc” – ul (te iubesc) pe care îl aud în fiecare zi pe coridoarele centrului mă încredinţează că am făcut cea mai bună alegere atunci când am promis că voi face tot ce pot să mă implic în viața ei.

Când sunt întrebata dacă am copii spun DA şi cred în ceea ce spun, pentru Ana chiar este copilul meu, prințesa mea… Chiar dacă mulți nu vor înțelege acest lucru.

Nu știu cât fac eu pentru ea… Vreau să cred că fac măcar pe sfert cât face ea în viața mea… Poate că la început mi-a fost teamă de ce crede lumea… Dar apoi am realizat că nu am ales să mă implic în viața ei din milă, pentru că este un copil cu handicap sau ca să dau bine în faţa celor din jur… NU, am ales asta pentru că puiul ăsta mic mi-a intrat la inima într-un mod pe care nu pot să-l explic…

Poate pentru că ea a fost cea care mi-a arăt ca un copil cu nevoi speciale nu este doar un copil cu nevoi speciale… Ci un copil ca oricare altul, capabil să gândească, capabil să iubească, chiar mai sincer şi cu toată inima decât oricare dintre noi.

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Supereroi Printre Noi
Suntem o un grup de oameni care, într-un fel sau altul, avem ceva în comun: o persoană cu nevoi speciale. Am ales să spunem aici poveştile lor, poveştile supereroilor care trăiesc printre noi. Pentru că de la ei am învăţat cea mai importantă lecţie de viaţă: fiecare zi dusă la bun sfârşit este o victorie!