4 minute

Am stat și-am judecat îndelung dacă merită sau nu să am experiența asta, dacă merită să mă joc de-a mini-demiurgul care aduce pe lume o ființă nouă. Am o boală rară, care se poate transmite genetic și asta mi-a modificat temeinic viziunea asupra maternității. 

Maternitatea e unul dintre acele subiecte fermecătoare care apar mereu în spațiul public, sub diferite forme. Că vorbim despre parenting, că vorbim despre indemnizațiile primite de proaspetele mămici, de natalitate, tot găsim o formă sub care s-o aducem în prim-plan. Cumva, e și natural să se întâmple, fiindcă e un subiect important și actual dintotdeauna. Acum, serios, cred că nu prea sunt femei sau fetițe care nu s-au gândit măcar o dată cum ar fi să aibă un copil. Cum s-ar comporta cu el, ce-ar vrea să aibă, cum să arate și ce să devină. Scenarii simpatice, multe din ele infantile, dar naturale. Pentru că a fi mamă e, întâi de toate, ceva natural. Ca respirația. Tocmai asta poate servi drept explicație pentru aversiunea resimțită în raport cu femeile care aleg (căci cu cele care, din diferite cauze, nu pot, nu avem nimic) să nu fie mame. Că ni se pare o renegare a naturii. Și, totuși…

De la scenariile variate legate de maternitate ce însoțesc femeile în devenirea lor de-a lungul vremii, vine la un moment dat și momentul ăla. Adică momentul în care ele decid dacă și când vor să aibă copii. Când stau, analizează variabilele, factorii de mediu, și zic dacă-i albă sau neagră. Proces destul de greoi, având în vedere că, dată fiind norma socială, să spui răspicat NU, e un pariu destul de riscant. Cu toate astea, însă, sunt circumstanțe în care să fii mamă e nici mai mult, nici mai puțin, decât un act de egoism.

Am stat și-am judecat îndelung dacă merită sau nu să am experiența asta, dacă merită să mă joc de-a mini-demiurgul care aduce pe lume o ființă nouă. Răspunsul lungilor mele deliberări cu propria persoană a fost că nu. Și nu fiindcă nu-mi plac copiii, sau că aș considera că nu am ce-mi trebuie pentru a crește unul, ci din motive mult mai simple. Nu am gene bune de moștenit. Am o boală rară, care se poate transmite genetic și asta mi-a modificat temeinic viziunea asupra maternității. Dacă eu am primit-o ”cadou” de la ambii părinți, pot să-mi testez partenerul să văd dacă are aceeași mutație genetică pe care o am eu. Dar asta implică a) să vrea, și b) să ne permitem costul testării genetice. Apoi, pornind de la ipoteza în care el e curat, ar trebui să avem obligatoriu o fiică, deoarece dacă ne luăm după una dintre ipotezele geneticii, băieții moștenesc anomaliile genetice de la mame, iar fiicele, de la tați. Ceea ce, între noi fie vorba, ar duce la probleme în cuplu. Probleme care iau naștere din faptul că ești, ca femeie, pusă în fața unei false alegeri. Ce alegi, șansele ca al vostru copil să fie sănătos, sau să îndeplinești dorința partenerului? Și nici șansa asta nu e tocmai sigură, căci e matematică, statistică, de vreți, deci random. Probabilitatea de minim 50% ca acel copil să mă moștenească, m-a dus la concluzia că, pentru mine, maternitatea, pe cale naturală, e pur și simplu egoism deghizat.

Evident, n-aș renunța însă la ideea adopției. E planul meu de rezervă, dar să fiu eu mamă? Nu, asta nu. E vorba doar de calcule, de preț. Mi se pare că bucuria de a ști o făptură cum crește ca parte din mine nu merită prețul unei asemenea moșteniri. Nu e drept. Fiindcă alegerea asta nu-i despre mine, ci despre viața unui om. Un om care ar trebui să aibă grijă de toate mărunțișurile, care ar trebui să fie precaut, care ar trece printr-o lungă listă de nu-uri, ca să îi fie bine. Un om care va trece prin prima parte a vieții cu veșnicul De ce eu? și, cel mai probabil, cu multe complexe. Iar eu, ca părinte, n-aș putea să-mi asist copilul trecând prin toate astea și să știu că…

Să știu că singurul motiv pentru care el trece prin tot taifunul ăsta existențialist e pentru că, la un moment dat al vieții mele, am decretat, în deplină cunoștință de cauză, că așa trebuie, așa se face. Și asta cunoscând și faptul că nu e ceva ce apare la ecograf, că simptomele apar abia când încerc să-l înțărc de la sân, că nu e ceva ce pot identifica de timpuriu și acționa ca atare. În condițiile astea, să fiu mamă, o graviduță zglobie, nu e o opțiune, ci e cea mai pură joacă de-a Dumnezeul familiei mele. Un rol pe care nu m-am gândit niciodată că aș putea să mi-l asum.

Dar, asta e doar viziunea asupra maternității, subiect atât de luminos și de suav, de exclusiv feminin, a unei tinere a cărei realitate a fost redimensionată de forțe exterioare. Independent de voința sa. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu e nici judecată de valoare asupra femeilor devenite mame de copii speciali ce poate purtau gena defectă fără să aibă habar, nici asupra familiilor care își asumă, totuși, riscul. Îi iubesc, îi respect și mă întreb cum de reușesc. Mi-aș dori măcar un gram din curajul lor și din devotamentul pe care-l arată. Nu e nici răspuns universal la întrebarea asta, nici panaceu pentru presiunea lui așa trebuie. E doar răspunsul ipotetic al unei fete de 23 de ani, care și-a pus întrebarea Ar trebui sau nu să fiu mamă? și doar analiza mea subiectivă. Și mi-ar plăcea ca voi, cei ce-o citiți, să o puteți vedea doar ca pe ceea ce este, nimic în plus sau în minus.

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Lucretia Lixandru
Eu sunt Lucreția, fata diagnosticată cu Glicogenoză tip III și care, în ciuda problemelor din sistem sau ale posibilelor complicații, am reușit, datorită unor medici formidabili și a unei familii devotate, să îmi urmez calea spre a deveni din copilul neputincios un adult integrat în societate și căruia nu ii este rusine de cine este. lumealucretiei.wordpress.com