3 minute

“La 2 ani și jumătate l-am diagnosticat pe George cu autism, iar viața mea s-a transformat într-un carusel. Iar ceea ce am așteptat cel mai mult în toți acești ani a fost să mă strige ”mama!”. 

Fiecare dintre noi are în minte încă din adolescență scenarii despre cum va fi când va deveni părinte, cum își va educa propriul copil și cum îi va călăuzi pașii către un domeniu interesant și eventual bănos. De multe ori aceste proiecții n-au nici o treabă cu realitatea, evident copilul alegându-și la momentul când trebuie drumul în viață,  după propriile aspirații și abilități.

Nu știu de ce, dar mi-a rămas întipărit foarte clar în minte momentul când mă întorceam cu fiul meu de la maternitate. Am senzația că s-a întâmplat de curând, deși au trecut 11 ani. Ceea ce îmi amintesc cu acuratețe e faptul că, urcând scările spre apartamentul în care mai locuiesc și acum, mi-a trecut prin minte următorul gând: cine știe ce mă așteaptă și oare cum mă voi descurca când va fi bolnav? …Habar n-am de ce am gândit asta, însă nici până în prezent nu am putut uita acel gând venit în minte din senin. După 2 ani și jumătate, l-am diagnosticat pe George cu autism, iar viața mea s-a transformat într-un carusel, în care uneori ești sus și te simți euforic, iar alteori ești jos și te simți vlăguit de puteri.

Stările pe care le-am trăit și încă le mai trăiesc au fost între cele două extreme: am avut momente de disperare, în care simțeam că mai mult nu pot duce, că vreau să scap, dar nu pot, iar aceste momente erau în principal cauzate de stările de rău ale copilului. Mulți ani, copilul meu a vomat până la deshidratare și ajungeam aproape săptămânal în terapie intensivă în perfuzii … și nimeni nu știa care e cauza acestor episoade violente de vomă. Până la urmă, tot noi ne-am dat seama ca avea migrene puternice și singurul mod în care se liniștea era să vomite. Am fost nevoiți să ghicim ce se întâmplă cu el, pentru că el nu știa să ne spună ce-l doare.

Am avut însă și momente care mi-au produs o stare de euforie și bucurie intensă. Și așa cum nu am uitat acel gând de la întoarcerea de la maternitate, așa nu pot uita 3 momente superbe. Primul a fost într-o dimineață, când eu mai leneveam în pat și a venit fiul meu lângă mine, s-a așezat la marginea patului și a numărat până la 10. Au fost primele lui cuvinte cu sens. El nu a început cu ”mama”, ”tata” sau ceva asemănător, ci el a numărat. Am simțit că plutesc și faptul că stăteam întinsă în pat m-a ajutat să nu leșin de emoție, dar oricum îmi tremurau picioarele.

Celelalte două momente s-au petrecut anul acesta. Primul a fost în primăvară, când George, pasionat de a se juca la orgă și a înșirui note muzicale într-o ordine de el știută, dar foarte melodică, s-a dus din senin la orgă și a început să cânte un pasaj din Sonata 11 de Mozart. Asta fără să-i predea nimeni cum se cântă, ci doar ascultând cu mare interes de mai multe ori respectiva sonată. Am realizat atunci că are o ureche muzicală foarte bună, însă aceste ”ieșiri extraordinare” la orgă le are doar când vrea el. Pot trece și 3 luni în care nu vrea să se atingă de orga și apoi, brusc, te uimește.

Acum 2 zile George a împlinit 11 ani. La fiecare aniversare îmi fac un bilanț a anului care se încheie și, din fericire, îmi dau seama că progresează. Poate nu în ritmul pe care mi l-aș dori eu, dar progresează. Deși a acumulat limbaj, dar nu la nivel conversațional, ci folosit doar la nevoie, încă sunt lucruri pe care le aștept de la el. Aștept să ajungă la nivelul în care să-mi pună întrebări, aștept să folosească propoziții din mai mult de 3-4 cuvinte… Și ce am așteptat cel mai mult în toți acești ani a fost să mă strige ”mama!” . Poate spune cuvântul, îl folosește când îmi cere ceva, însă nu m-a strigat niciodată. Ei…și vine momentul memorabil numărul 3: în ziua următoare după ce a împlinit 11 ani, dimineață când s-a trezit m-a strigat!!! A fost un vis devenit realitate!

Concluzia: oricât de greu este să ai un copil cu nevoi speciale, vin și perioade frumoase, momente de la care te încarci pozitiv.

 

Mai multe povești de-ale Ramonei și fiului său, George, puteți citi și pe blogul grupdesuportautism.blogspot.ro

 

 

Sursa foto: flickr.com

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Ramona Stanciu
Ramona este mămica unui copil diagnosticat cu autism, în vârstă de 11 ani. În anul 2008 a înființat Asociația Părinților Copiilor Autiști din Bacău pentru că știa prin natura meseriei sale, de asistent social, că părinții au nevoie de sprijin și îndrumare atunci când află că au un copil special, dar și pe parcursul dezvoltării lui, totdeauna apărând noi și noi provocări. În prezent, Ramona se specializează în terapiile de integrare senzorială și coordonează un centru de zi pentru copiii diagnosticați cu autism la Bacău, acolo unde a înființat o camera de integrare senzorială.